2024 a fost un an cu adevarat deosebit. In lume, s-au organizat peste 80 de alegeri nationale, cu consecinte asupra a 4,2 miliarde de oameni, adica peste 50% din populatia globului. Revista Foreign Affairs estimeaza ca un ciclu electoral de o asemenea magnitudine nu va mai fi intalnit pana in 2048. Intr-un astfel de context, este cumva ironic ca subiectul pe care ne propunem sa-l abordam este tocmai regresul democratiei la nivel mondial.
Din pacate, exact aceasta este tendinta pe care institute prestigioase precum Freedom House, V-Dem sau Economist Intelligence Unit o sugereaza. Evaluarile nu sunt usoare, deoarece nivelul democratic al unei tari nu se poate judeca in alb si negru si nici evolutiile de acest gen nu sunt de cele mai multe ori bruste.
Institutul V-Dem este un institut de cercetare independent, care functioneaza pe langa departamentul de Stiinte politice al Universitatii Gothenburg din Suedia. El este renumit, printre altele, pentru raportul anual pe care il produce, analizand pe multiple criterii evolutia standardelor democratice in peste 170 de tari.
Analiza este facuta impartind modelele politice din tarile analizate in patru categorii:
a) autocratii inchise (principiile democratice nu sunt respectate);
b) autocratii electorale (principiile democratice sunt mimate si/sau indeplinite intr-o mica masura);
c) democratii electorale (principiile democratice sunt indeplinite partial, dar, in general, satisfacator);
d) democratii liberale (toate principiile democratice sunt indeplinite).
Abordarea bazata pe acest model a furnizat graficul de mai jos, care descrie extrem de sugestiv involutia democratica a lumii din ultimele decenii.
Vestea proasta este ca, chiar si ajustand pentru impactul unor mari economii precum China si SUA, evolutia democratica a lumii nu arata mult diferit, asa cum rezulta dintr-o analiza recent publicata de profesorul si fostul decan al universitatii INSEAD, Ilian Mihov.
Ironia este ca, in majoritatea tarilor care si-au coborat semnificativ standardele democratice, puterea politica ce a dus la aceste consecinte a fost aleasa democratic. Intr-o analiza recenta, revista Foreign Affairs semnala ca din cele 30 de tari care si-au pierdut democratia incepand cu 2006, in 27 autocratii au fost adusi la putere in urma unui vot democratic. Tendinta este cu atat mai ingrijoratoare cu cat o vedem manifesta nu doar in tari emergente, in care mecanismele de control ale societatii de tip “check and balances” sunt fragile si usor de eliminat sau mimat. Tarile dezvoltate, si ele, par sa inregistreze o deplasare a votantilor catre lideri care flirteaza sau sunt admiratori declarati ai unor autocrati deja consacrati.
Cum a fost posibil asa ceva? Sunt occidentalii mai putin atrasi de puterea votului? Le este lor indiferent daca vor trai intr-un regim autocrat, punandu-si viitorul la cheremul unui despot mai mult sau mai putin luminat?
Acesta ar fi modul simplist de a vedea lucrurile. Explicatia este de fapt mai complexa. Pentru ca nu simpatiile lor autocratice ii fac pe liderii de dreapta si extrema dreapta populari in randul electoratului, ci o serie de alte elemente din programul lor politic, care in agenda publica ocupa primele locuri.
Intr-un material publicat in anul 2016 si intitulat “Razboiul secolului care ne va defini viitorul”, remarcam faptul ca globalizarea a dus la o crestere rapida a dezechilibrului dintre principalii doi factori de productie, capitalul si munca. In cazul tarilor dezvoltate, detinatorii de capital, o resursa extrem de mobila si relativ rara, au fost marii castigatori. Pe de alta parte, posesorii “muncii” din aceste tari au fost marii perdanti, avand in vedere resursele imense de “munca” oferite “capitalului” de catre tarile emergente.
In aceste conditii, spuneam ca celor care ofera “munca” nu le-a mai ramas la dispozitie decat votul, instrumentul care nu tine cont de cati bani ai in cont si care ofera celor multi ocazia unica de a sanctiona elitele economice si politice. Si da, tocmai nationalismul economic, utilizarea capitalului national la dezvoltarea propriei tari, politicile protectioniste sunt parte din agendele liderilor de dreapta.
Insa virajul spre dreapta al lumii occidentale a fost si o reactie de aparare a unui larg segment al populatiei, la virajul spre stanga extrema al unora dintre partidele “mainstream”. Acestea au transformat corectitudinea politica intr-un subiect de nediscutat, ce a justificat discriminarea majoritatii in favoarea minoritatilor, a pus meritocratia in planul secund, a dus la re-evaluarea socanta a personalitatilor istoriei universale. Pentru multi, tocmai aceste abordari reprezentau deja forme de limitare a exprimarii democratice, a gandirii libere, relativizand riscurile asociate venirii la putere a unor lideri de dreapta cu tendinte autoritare.
Sirul erorilor insa nu s-a oprit aici. Abordarea tranzitiei verzi, a masurilor ce tinteau diminuarea emisiilor de bioxid de carbon a fost dezastruoasa. Este probabil un studiu de caz ce ar putea fi utilizat in programele MBA, pentru a li se explica studentilor cum nu trebuie facut managementul schimbarii. Metodele asociate administrarii unui astfel de proces pleaca de la un adevar simplu si, de altfel, arhicunoscut: oamenilor nu le plac schimbarile. Mai ales atunci cand ele ii afecteaza direct, sunt bruste, de anvergura si creeaza o situatie impredictibila. O astfel de aversiune nu are nicio sansa sa scada atunci cand comunicarea este incapabila sa explice in mod coerent care sunt si de ce merita asumate costurile atingerii obiectivului. Aversiunea nu are cum sa scada atunci cand schimbarile, in loc sa fie graduale in intensitate, incep in forta.
Nu mai vorbesc de tensiunile aduse pe piata energiei din cauza unei evaluari incorecte a modificarii raportului dintre oferta si cerere, ceea ce a permis inchiderea pe criterii pur ideologice a centralelor nucleare (in Germania) pentru a deschide apoi, spre compensare, altele pe carbune. In final, obiectivele ambitioase si prost pregatite au dus la costuri economice bruste, atat pentru industrie, cat si pentru populatie, insotite de pierderea competitivitatii si tensiuni sociale.
Nu in ultimul rand, un amestec de stangism ideologic, naivitate si interese economice au facut ca o politica imigrationista prea permisiva sa duca la o reactie de respingere a populatiei. Oglindind intr-o alta forma “razboiul” dintre capital si munca, elitele economice si politice cooperau in vederea pastrarii unui exces de oferta pe piata muncii, pentru a tine costurile asociate muncii la niveluri scazute. De remarcat deplasarea doctrinara a stangii politice, care, din avocatul traditional al “muncii”, a inceput sa se erijeze intr-un avocat al fluxurilor imigrationiste. Minimizarea consecintelor economice si sociale ale imigratiei de catre partidele “mainstream” au dus la reorientarea unui segment important al populatiei spre partidele de dreapta, care promiteau stoparea exodului imigrationist.
Insa, dincolo de faptul ca liderii de dreapta sunt doriti pentru agenda lor nationalista si conservatoare, pot tentatiile sau simpatiile lor autocrate sa fie ignorate cu adevarat? Pot fi votantii cu adevarat linistiti in ideea ca sistemele democratice occidentale contin suficiente mecanisme de reglaj pentru a impiedica instaurarea unei autocratii electorale?
Vorbind despre SUA, binecunoscutul analist-sef al Financial Times, Martin Wolf, remarca un lucru general valabil, care nu ar trebui deloc ignorat. “Republicile liberale guvernate de lege sunt intotdeauna fragile. Ele nu sunt protejate de institutiile in sine, ci de valorile si curajul oamenilor care conduc aceste institutii si care ocupa pozitii importante in societate. Si aici includ si pe cei din mediul de afaceri. E natural sa ne gandim ca functionarea politicilor sau a afacerilor este sigura. Dar asta depinde de institutiile statului. Este naiv sa credem ca ele vor supravietui tuturor atacurilor.”
Si pentru confirmarea acestor asertiuni nu e nevoie sa mergem prea departe. Este suficient sa privim la evolutiile politice din ultimii ani dintr-o serie de tari foste comuniste din Europa Centrala si de Est, nota bene, toate membre ale UE. Ele au furnizat dovada vie a faptului ca, da, institutiile statului pot fi pervertite, pot fi controlate astfel incat, in timp ce la prima vedere par sa respecte standardele de separatie a puterilor in stat, de fapt sunt dedicate slabirii standardelor democratice si punerii institutiilor statutului in slujba unei persoane si a elitei politice si economice care o inconjoara.
Facand referire la conceptul “eroarea electoralismului” (the fallacy of electoralism), profesorul Larry Diamond de la Universitatea Stanford atrage atentia asupra faptului ca “alegerile sunt doar inceputul.” “Fara o guvernare onesta si eficace, fara un stat capabil, fara domnia legii, fara o justitie independenta si fara o societate civila vigilenta, democratia nu va livra cresterea economica, infrastructura fizica, serviciile sociale, sanatatea publica, drepturile omului, siguranta si securitatea pe care votantii sai le asteapta.”
Ceea ce ar trebui sa ne dea serios de gandit este faptul ca derapajele din Europa Centrala si de Est au venit in contextul unor regimuri eminamente democratice in tarile Europei de Vest sau SUA. Ce se va intampla insa in momentul in care aceste tari ar fi guvernate de lideri cu tendinte autocratice? In ce directie ar evolua lucrurile in regiunea geografica in care se afla si Romania, in lipsa sistemului de referinta la care s-au raportat pana acum?
Nu voi uita imaginea sedintei guvernului american in prezenta unuia dintre presedintii recenti, intalnire care, pentru cei suficient de batrani, ar fi fost un déjà vu, amintind de sedintele guvernelor comuniste prin supusenia interventiilor si laudele adresate Liderului. Pana la urma, cultul personalitatii este posibil in orice tara, din Asia pana in America de Nord, cu conditia ca liderul sa aiba un ego suficient de mare ca sa se inconjoare doar de lingusitori si yes-meni. Problema esentiala este ca decizii critice vor ramane la latitudinea unei singure persoane, care, nu-i asa, nu poate gresi niciodata, indiferent de ce spun stiintele economice sau politice.
Concluzionand, riscul nu provine din schimbarea agendei electorale a votantilor occidentali, care incearca sa reverseze tendinte cu care largi segmente ale populatiei nu sunt de acord. Problema este legata de faptul ca, atata vreme cat partidele “mainstream” se vor incapatana sa ignore prioritatile electoratului, voturile vor merge in directia liderilor de dreapta, in pofida populismului lor si simpatiilor lor pentru autocratie. Riscul major este ca acestia din urma sa creada ca sunt preferati inclusiv pentru tentatiile lor autocrate si sa se simta incurajati sa avanseze intr-o astfel de directie. Nu exista decat o solutie si ea presupune o doza sanatoasa de umilinta: invatarea din greseli si reconectarea partidelor “mainstream”, de centru-stanga si centru-dreapta, la adevarata agenda a electoratului. Invocarea doar a pericolului autocratiei este in mod clar insuficienta.
(text publicat in Cronicile Curs de guvernare nr.76, Iarna vrajbei noastre)
Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate