Subiectul comentariului din aceasta saptamana este unul sensibil in care emotiile, cateodata alimentate si de experiente personale nefaste, tind sa fie foarte puternice si sa lase putin loc pentru abordari economice rationale. Am apreciat totusi ca dupa 20 de weekend-uri in care ne-am gandit impreuna la diverse teme economice putem sa ne consideram suficient de apropiati pentru a discuta si teme mai delicate.
In perioada comunista medicii faceau parte din una dintre categoriile profesionale si sociale cele mai invidiate. Ei formau ceea ce astazi am denumi “clasa de mijloc superioara”. Explicatia statutului social de care beneficiau nu avea o legatura directa cu salariile primite, ci mai degraba cu platile informale pe care le primeau de la pacienti, fie in bani, fie in natura, si care, in final, duceau la un standard de viata semnificativ peste media populatiei. O astfel de perspectiva a facut ca aceasta profesie sa devina aspiratia multor absolventi valorosi de licee, care au facut ca, la admiterea in facultatile de medicina, concurenta sa se apropie de 10 candidati pe un loc, intrarea la aceste facultati fiind considerata o performanta de exceptie. La o concurenta de o asemenea intensitate cred ca putem afirma ca si calitatea studentilor era pe masura, ceea ce ma duce cu gandul la faptul ca, de fapt, societatea, in lipsa unor mecanisme economice formale, crease un mecanism economic informal de autoprotectie prin atingerea mai multor obiective.
In primul rand, realizase un lucru care este azi in ABC-ul managementului resurselor umane, si anume recunoscuse faptul ca remuneratia oricarei slujbe trebuie sa tina cont de responsabilitatile si complexitatea activitatii respective. Iar prin delegarea de catre oameni a ingrijirii propriei sanatati si a celei a apropiatilor in seama personalului medical, munca acestuia capata incarcarea unei responsabilitati imense in mentalul colectiv: doctorii meritau sa castige mult mai bine decat restul.
In al doilea rand, platile informale creau o remunerare diferentiata a medicilor in functie de performante. Un lucru pe care sistemul nu il facea, sau il facea defectuos. Platile informale faceau ca doctorii foarte buni, foarte cautati, sa castige mult mai bine decat medicii mai slabi. In felul acesta, motivatia tinerilor medici stagiari era sa devina si ei foarte buni, sa fie ceruti de pacienti, pentru fi remunerati pe masura. Mai mult, perspectiva castigurilor viitoare ii facea sa accepte perioadele lungi de pregatire din facultate si ale inceputului de cariera, care nu erau prezente in majoritatea altor profesii si in care erau mai degraba sustinuti financiar de parinti.
Cei care tocmai au tras concluzia ca fac apologia platilor informale din sistemul sanitar se pripesc. Vreau sa le amintesc ca nu mi-am propus sa fac o evaluare morala a acestui sistem, ci doar sa il privesc si sa il explic ca un mod de autoreglare a unor disfunctionalitati la nivel de politica salariala. Motivul pentru care merita sa facem aceast analiza este legat de intelegerea in continuare a faptului ca orice jumatati de masura folosite in reformarea salarizarii sistemului fie nu vor elimina sistemul platilor informale, fie vor lasa tara fara medici.
Dupa 1989, concurenta la facultatile de medicina a cunoscut pana la un punct un declin continuu, ajungand, din cate imi amintesc, la sub 2 candidati pe un loc. Ce s-a intamplat? A inceput lupta, etic si legal corecta, impotriva platilor in plic, in conditiile in care conditiile de lucru ale medicilor s-au inrautatit, plata oficiala a ramas extrem de proasta, iar responsabilitatile au ramas la fel de mari sau chiar au crescut datorita blocarii angajarilor. In aceste conditii, chiar pasionat fiind, cine si-ar mai dori o astfel de slujba in care banii pe care ii castigi fie sunt foarte putini, fie sunt foarte riscanti (din toate punctele de vedere)? Absolventii de varf ai liceelor s-au indreptat catre alte discipline. Prin scaderea concurentei la admiterea la medicina si calitatea studentilor a scazut si, implicit, calitatea actului medical, care, automat, in felul acesta, s-a ajustat la noul nivel de remunerare. Economic are sens, nu?
Revirimentul facultatilor de medicina s-a produs odata cu posibilitatea emigrarii si practicarii meseriei de medic in strainate, confirmand inca o data mecanismul conform caruia, dincolo de pasiune, remunerarea si statutul social sunt catalizatorii efortului tinerilor catre o astfel de meserie. Vestea proasta esta ca acest reviriment, datorita motivatiei sale, nu face decat sa duca la o pierdere nationala de resurse umane si financiare. Practic, Romania subventioneaza tarile mult mai bogate, tarile de destinatie a tinerilor emigranti, care au fost beneficiarii unui sistem educational finantat de statul roman.
In aceste conditii, rezolvarea platilor informale din sistemul medical nu se poate face decat luand in calcul legile microeconomice care guverneaza comportamentul uman. In primul rand, o crestere generalizata a salariilor este in mod clar necesara (aici o analiza interesanta), dar nu si suficienta. Un al doilea pas este un sistem de evaluare a performantei medicale si de remunerare diferentiata in consecinta. In lipsa acestuia, chiar si cu marirea generalizata de salarii, diferentierea intre medici se va face tot informal. Si desigur, odata aceste lucruri realizate, pedepse pentru cei care “calca stramb”. In caz contrar, victoriile legate de prinderea din cand in cand a unui medic “spagar” vor fi victorii a la Pirus, care nu vor face decat sa alunge absolventii de liceu spre alte meserii, sau studentii la medicina spre alte tari.
Nu cred ca trebuie subestimat rolul de retentie pe care a inceput sa il joace sistemul privat de sanatate. Cineva imi explica acum cativa ani, nu stiu daca mai este cazul, ca asistentele medicale veneau sa lucreze in sectorul privat pe bani mai putin decat castigau formal si informal in sectorul public, doar ca sa beneficieze de mediul de lucru net superior oferit de sistemul privat de sanatate. Mai mult, in ultima vreme presa a prezentat cazurile unor medici romani care si-au castigat renumele (si banii!) in strainatate si s-au intors sa lucreze in mediul privat din Romania. Dar sistemul privat de sanatate inca nu are masa critica necesara. Spitalele private nu pot sa plateasca chirurgi foarte scumpi si sa achizitioneze aparatura costisitoare daca nu au “foc continuu” in saloanele chirurgicale. Deci un numar suficient de mare de pacienti care fie sa aiba bani, fie sa lucreze pentru o companie dispusa sa ii asigure. Acesta este motivul pentru care o reforma a sistemului de sanatate in care sistemul privat sa intre in concurenta cu cel public va sfarsi prin a fi in beneficiul pacientilor. Care insa vor trebui sa inteleaga ca, in lume, servicii medicale foarte bune si gratuite sunt mai degraba exceptia decat regula. Iar in Romania, criza demografica va face ca cheltuielile cu sanatatea unei populatii imbatranite sa duca, din pacate, in mod inevitabil, spre solutia serviciilor medicale foarte bune doar contra cost. Insa un cost la vedere, plafonat de un mediu concurential. Personal as prefera un sistem de asigurari private, in care firmele asiguratoare monitorizeaza raportul cost/eficienta al tratamentului medical, impiedicand incarcari nejustificate ale facturii, pe care, personal, nu esti calificat sa le evaluezi.
Orice asemanare cu situatia platilor informale din sistemul educational nu este intamplatoare, motivatiile economice fiind practic identice. Din acest motiv si solutiile ar trebui sa fie similare: remunerare si diferentiere.
Deci, cat de mult taiem impozitele?
Un weekend placut!
Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate