Evenimentele recente din Orientul Mijlociu, care au dus la cresterea tensiunii dintre SUA si Iran, i-au facut pe unii analisti, altminteri respectabili, sa treaca la concluzii pripite legate de o eventuala implicare a Romaniei intr-un astfel de conflict. Ma intriga faptul ca astfel de ingrijorari nu au aparut in contextul implicarii efective a militarilor romani pe teren in teatre de lupta precum Afganistan sau Irak, prilej cu care unii dintre ei au platit pretul suprem sau au fost grav raniti.

Dar iata ca, in mod paradoxal, abia acum a izbucnit aceasta ingrijorare, o ocazie numai buna de promovare a ideilor anti-americane sau, si mai rau, izolationiste. Opiniile la care ma refer considera prezenta scutului de la Deveselu o invitatie la atacarea Romaniei de catre…Iran.

Intr-adevar, Iranul are rachete balistice cu raza de actiune capabile sa ajunga pana in Romania. Dar despre ce vorbim aici? Despre atacarea unei tari europene membra a NATO din cauza unui sistem de interceptare a rachetelor menit sa apere Europa? Asa cum declaratiile facute de liderii iranieni au aratat, tintele de interes ale Iranului se afla de fapt tot in Orientul Mijlociu, unde distantele mai scurte cresc sansele atingerii tintelor, micsorand timpul disponibil pentru interceptare. Nemaivorbind de faptul ca aspiratiile de putere regionala se refera, ati ghicit, la regiunea de proximitate. In plus, dezescaladarea evidenta a conflictului Iran-SUA, parca anteplanificata astfel incat toata lumea sa „save face”, arata o data in plus cat de hazardate au fost speculatii legate de un razboi extins in … Europa.

Daca adaugam la astfel de ingrijorari si asertiunile conform carora conducatorii romani ar fi trebuit sa ii traga de maneca pe americani atunci cand au luat deciziile legate de uciderea generalului iranian, sau ca nu s-au delimitat de actiunea lor, cred ca merita a fi spuse niste lucruri care sa ne aduca cu picioarele pe pamant.

Comentariile analistilor mentionati le-as incadra printr-o paralela in categoria naivitatilor de tip “vrem investitori straini, dar care sa nu-si repatrieze profiturile”. Motiv pentru care se gasesc destui „experti”care sa ii puna la zid pe toti investitorii care au tupeul sa aspire la un randament al investitiilor facute pe masura riscului asumat. Teoria este ca Romania are toate drepturile sa fie un beneficiar de fonduri, de capital, de know-how, de securitate in tranzactii, in care ea sa fie singurul castigator. Este o mare naivitate, ca sa ma exprim elegant. Anglo-saxonii spun pe buna dreptate ca “nu exista un pranz gratuit”.  Si  nu e greu de inteles de ce tranzactiile solide si durabile sunt cele de tip win-win.

Lasand deoparte zona economica, si strategiile de securitate sunt judecate de multe ori tot in termeni tranzactionali: chiar daca „moneda de schimb” nu este exclusiv de tip financiar. Iar atunci cand vine vorba despre tranzactionarea securitatii ei, Romania trebuie sa fie foarte atenta, din cauza optiunilor limitate pe care le are.

Orice tara de flanc a unei aliante militare este expusa la mai multe riscuri decat o tara aflata geografic in mijlocul ei, inconjurata de tari aliate. Iar asta este cu atat mai important cu cat armata Romaniei are o dotare inca invechita. Generalul Alexandru Grumaz estima in calitate de invitat al acestui blog ca 70% din dotarile armatei romane sunt de origine sovietica.

In aceste conditii, o aparare lipsita de sprijinul unui partener puternic si determinat ar fi la fel de realista precum o dezvoltare a tarii in lipsa capitalurilor straine. Adica zero. Cei care pledeaza pentru asa ceva sunt fie interesati, fie ignoranti.

Pentru o tara lipsita de resurse si confruntata cu multe slabiciuni, existenta unui sponsor de securitate cert si determinat, a unui partener, este la fel de importanta precum existenta unor investori straini puternici, a unor parteneri economici de data aceasta. Iar realitatea este ca, pentru Romania, singura tara care si-a asumat cu determinare rolul de partener de securitate au fost SUA.

Pe directiile geopolitice estice de mare interes pentru Romania, marile puteri europene par mai degraba ezitante, gata sa ascunda evolutii scandaloase sub pres de dragul unor beneficii economice legate fie de resurse energetice, fie de accesul la piete mari de desfacere. E adevarat ca pana in vestul Europei e o cale mult mai lunga de parcurs decat pana in Polonia sau Romania, desi, asa cum s-a vazut, din SUA pana in Germania, la nevoie, internetul poate face minuni. Dar poate ca, pana la urma, politicienii din tarile respective nu fac decat sa reflecte disponibilitatea la solidaritate militara a votantilor lor.

Un sondaj realizat de institutul britanic de cercetare de piata You Gov arata ca in cazul in care Romania ar fi atacata, doar 32 la suta dintre germani si francezi sunt convinsi ca tarile lor ar trebui sa intre in razboi pentru sprijinirea Romaniei, aproximativ o treime fiind indecisi. Da, restul sunt impotriva… Spre comparatie, 40% dintre americani ar fi pentru sprijinirea Romaniei, in timp ce 42% ar fi indecisi. Rezulta ca doar 18% se opun.

In aceste conditii, solutia de securitate a Romaniei este unica si, din lipsa de alternative, este echivalenta metaforic cu pusul tuturor oualor in acelasi cos. In cazul in care cosul va cadea, toate ouale se vor sparge. Iar pentru ca acest lucru sa nu se intample, este nevoie de foarte multa diplomatie, intelepciune si, da, compromisuri, care sa duca la maximizarea unui relatii de tip win-win intre cei doi parteneri. Sa fim realisti (si sa ne vedem lungul nasului, ar spune unii), Romania nu are cum sa discute de la egal la egal cu o putere militara mondiala precum SUA, cu atat mai mult cu cat, ne place sau nu, nevoia nostra de securitate este mai mare decat nevoia lor de a ne folosi. In masura in care avea o importanta militara esentiala, un scut precum cel de la Deveselu ar fi fost pana la urma creat, cu sau fara Romania.

Faptul ca ne-am oferit sa il gazduim si sa ne asociem riscurile aferente sunt parte a tranzactiei de tip win-win care e logic sa existe. O imbatosare puerila si trasul de urechi al americanilor pentru deciziile lor din Orientul Mijlociu  nu ar modifica planul lor de actiune si nu ar aduce niciun beneficiu parteneriatului. Ca in orice parteneriat, nu tot ce face celalalt iti este pe plac, dar, pana la urma, trebuie conservat fundamentul existentei acestei colaborari, dincolo de retineri sau dezacorduri de moment.

Indiferent cat de mult sau putin ne plac presedintele Trump si deciziile pe care acesta le ia, Romania nu are in momentul de fata si nici in viitor o alternativa credibila la parteneriatul militar cu SUA. Orice alta sugestie nu este doar nerealista, ci de-a dreptul periculoasa.

Cateva cuvinte si despre tragedia alterarii relatiilor istorice privilegiate pe care Romania le avea cu Iranul inca de pe vremea regimului Ceausescu. Acesta este un deja vu. Pentru ca aceleasi motive erau invocate acum ani buni pentru distantarea Romaniei de atacul NATO asupra Serbiei. Un alt prieten istoric al Romaniei. Curajul presedintelui din acea vreme de a se pozitiona de partea NATO a reprezentat ulterior un pilon esential in integrarea europeana si euro-atlantica a Romaniei. Unii dintre noi ignora si azi faptul ca pozitiile duplicitare sau ezitante nu ne-au creat decat probleme de-a lungul istoriei.

Iar pe cei care considera ca, din cand in cand, ar trebui sa ne mai infoiem in fata partenerilor nostri de peste ocean, i-as intreba:

Ce ar fi mai important de discutat: atacul din Iran al SUA sau dreptul de veto al Romaniei asupra cumparatorilor afacerii Exxon din Marea Neagra?

Un weekend placut!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate