Civilizatia umana se confrunta cu provocari fara precedent, care au ca origine un cumul de factori economici, demografici si climatici. Ar fi o iluzie sa ne imaginam ca solutii „ortodoxe” aplicate cu prudenta, din aproape in aproape, vor da rezultate. Asa ceva nu se va intampla. Rezultatele nu vor veni deloc, sau vor veni prea tarziu. E nevoie de o schimbare totala de paradigma in locul extrapolarii solutiilor trecutului. Evolutiile sunt exponentiale, solutiile trebuie sa produca efecte exponentiale. Nu liniare…
Asta insa presupune viziune, curaj si capacitatea de a infrunta zambetele condescendente sau sarcastice ale celor din jur, precum si un efort imens de explicare catre public si chiar asumarea de costuri politice. Pentru ca „teoria spune altceva”, pentru ca „e o prostie” sau pentru ca „nu s-a mai facut niciodata asa ceva”, nu mai sunt argumente suficient de puternice impotriva unor abordari iesite din comun.
La urma urmei, daca acum 1o ani vreun economist ar fi avut curajul sa vorbeasca despre faptul ca bancile centrale vor ajunge sa cumpere obligatiunile propriului stat, si-ar fi pierdut probabil definitiv orice urma de credibilitate si onorabilitate in tagma economistilor. Si totusi, in final exact asta s-a intamplat pentru a salva economia mondiala de la o criza devastatoare.
Cu cat vom gandi mai mult cu capul „afara din cutie”, cu atat sansele sa gasim solutii vor fi mai mari. Iar astazi va adresez o invitatie de a scoate capul „din cutie”.
Clima Pamantului se schimba intr-un ritm mult mai rapid decat evaluau predictiile statistice. Acordul de la Paris privind schimbarile climatice semnat sub egida ONU fixeaza ca obiectiv limitarea cresterii temperaturii medii cu maxim 1,5 grade Celsius peste nivelul perioadei pre-industriale. Incalzirea insa se produce mult mai rapid si face ca atingerea obiectivului sa devina improbabila. Conform Godard Institute for Space Studies (GISS), care tine de NASA si functioneaza in cadrul Universitatii Columbia, in comparatie cu 1880, temperaturile s-au ridicat deja cu un grad Celsius. Doua treimi din aceasta incalzire a avut loc incepand cu 1975.
Grupul de Lucru Interguvernamental privind Schimbarile Climatice, creat sub egida ONU, estimeaza ca limita celor 1,5 grade va fi atinsa intre 2030 si 2052. Oprirea la acest nivel ar presupune reduceri dramatice ale emisiilor de bioxid de carbon pe termen mediu. Cat de dramatice? Aproximativ 50% in urmatorii 12 ani, estimeaza grupul de experti.
Sa nu fim naivi… Asa ceva nu se va intampla. La orice semn de incetinire economica sau pericol de criza, primele sacrificate sunt costisitoarele masuri de limitare a emisiilor de carbon. Dar chiar conteaza daca se vor depasi cele 1,5 grade? Estimarile expertilor ONU arata ca pentru o depasire cu doar o jumatate de grad consecintele sunt catastrofale.
Astfel, numarul celor cu acces dificil la resurse de apa s-ar dubla, 10 milioane de oameni ar fi amenintati de ridicarea nivelului oceanelor si marilor, sute de milioane de oameni ar cadea in saracie din cauza infometarii produse de prabusirea productiei agricole. Puteti adauga aici tensiunile geopolitice si sociale produse de deplasarea unor mari fluxuri de emigranti. Miza este imensa. Solutia gasita? Angajamentul statelor de a limita emisiile de carbon. Functioneaza?
Greu si scump. Haideti sa ne uitam la tara care isi propune sa fie o campioana in acest domeniu: Germania. O tara al carei mars fortat spre energia verde este urmarit cu mare interes de tari mai putin dezvoltate, care spera sa sara peste etapa de generare a energiei din combustibili fosili. O ancheta recenta a ziarului der Spiegel semnaleaza ca Energiewende, „cel mai mare proiect german de dupa reunificare” de trecere la energie verde, este pe punctul sa nu isi atinga scopul.
Doar in ultimii ani, Germania a pompat 32 de miliarde de euro in aceasta revolutie energetica, pentru a constata ca rezistenta la energia verde este in crestere in zona rurala, cea mai afectata de necesitatile logistice ale generatoarelor eoliene. In acest context, constructia de astfel de generatoare s-a injumatatit in 2018 in comparatie cu 2017, tendinta care va face ca Germania sa nu isi atinga obiectivul asumat pentru emisiile de carbon din 2020.
Unde vreau sa ajung? La faptul ca, daca limitarea emisiilor de carbon la nivelurile prescrise este un obiectiv atat de greu de atins pentru o tara bogata si motivata precum Germania, ce sanse au tarile mai putin bogate, neconvinse sau motivate doar pe jumatate, sa isi reduca emisiile de carbon?
De fapt aceasta nu este solutia. Sau mai exact spus este doar jumatatea solutiei. Bioxidul de carbon adaugat permanent atmosferei este rezultatul diferentei dintre cantitatea produsa de activitatea umana si cea absorbita in principal de vegetatie sau de marile si oceanele lumii. Insa in timp ce vegetatia absoarbe bioxidul de carbon si produce oxigen, oceanele nu fac decat sa devina din ce in ce mai acide.
Problema este ca actualul sistem de limitare a emisiilor abordeaza in mod exclusiv productia de CO2, incercand sa o faca sa scada gradual pentru a plafona cantitatea de CO2 existenta pe Pamant si, astfel, schimbarile climatice. Este o misiune imposibila, pentru ca ignora importanta pe care o au in atingerea acestui obiectiv consumatorii de CO2: padurile.
Sigur, exista permanent apeluri la protectia padurilor, marsuri, demonstratii, plantari voluntare de copaci etc. etc. dar adevarul este ca ele nu reusesc sa impiedice procesul de dezpadurire a Pamantului. Conform World Wide Fund for Nature (WWF), Pamantul pierde in fiecare minut echivalentul a 22 de terenuri de fotbal de padure. National Geographic estimeaza ca, in ritmul actual, padurile tropicale ar putea disparea complet in urmatorii 100 de ani.
Ar trebui sa mire aceasta situatie? Catusi de putin. Este chiar logic. Pana la urma, ceea ce prevaleaza in procesul decizional este valoare economica a unei paduri lasata neatinsa, in raport cu valoarea economica a terenului de sub ea. Valoarea terenului e data de cele mai multe ori de utilizarea sa agricola, sau de cea pentru exploatarea de resurse minerale. De fapt, aceasta este cauza primordiala a defrisarilor. Faptul ca, de cele mai multe ori, pentru tarile detinatoare ar avea mult mai mult sens sa taie o padure decat sa o pastreze ca sa evite incalzirea globala produsa de economiile tarilor mai dezvoltate. In pofida apostrofarilor si indignarilor ecologiste ale celor din urma.
Pentru ca, pana la urma, sa fim sinceri, despre asta este vorba. Marile tari dezvoltate ar dori ca tarile subdezvoltate din emisfera sudica sa isi pastreze padurile neatinse, in beneficiul celor care vor putea sa sa utilizeze combustibili fosili: in centrale electrice, automobile, avioane si asa mai departe. Este o propunere lipsita de sens economic si care nu va duce in niciun moment la oprirea scaderii fondului forestier.
Toate tarile vor sa prospere economic si atata vreme cat valoarea economica a unei paduri taiate va fi mai mare decat a uneia care sta neatinsa, cu ce drept putem condamna tarile care iau decizii economice rationale? Problema nu este la ele, ci in alta parte.
Haideti sa ne uitam la sistemul care ar trebui sa limiteze emisiile de carbon: sistemul certificatelor de carbon. Acestea sunt alocate tarilor parte din sistem in mod administrativ. Ele sunt „create” de entitati administrative pentru a le da mai departe poluatorilor. Chiar daca logica este evitarea unui soc economic prin ajustarea graduala a comportamentului emitatorilor de CO2, ajungem in final la un sistem care nu va impiedica acumularea de CO2.
Solutia este ca cel putin o parte dintre aceste certificate, si in final cea mai mare parte, sa fie vandute de tari in functie de contributia pe care mediul lor natural o are la absorbtia de CO2 (producerea de O2). Daca limitarea cantitatii de CO2 din atmosfera este cu adevarat o prioritate, atunci ar trebui sa acceptam ca civilizatie umana si economica crearea unei noi categorii de tari: tari prospere prin conservarea naturii in scopul asigurarii supravietuirii planetei.
Va presupune asta un transfer de avutie? Fara doar si poate. De la tarile industrializate si mari poluatoare catre tarile care vor fi chemate sa absoarba bioxidul de carbon produs. Este absurd? Nu cred. De ce acceptam cu usurinta tari care prospera doar prin resursele minerale pe care le au, dar nu am accepta tari prospere prin resursele ecologice pe care le au si pe care le pastreaza, si care contribuie la stabilizarea climei planetei? E momentul sa ne decidem. Ce e mai valoros? Petrolul din pamant sau aerul pe care il respiram?
Legea cererii si ofertei ar functiona perfect. Cu cat pretul certificatelor ar fi mai mare, deci sumele incasate de tarile producatoare de oxigen (consumatoare de CO2) ar fi mai mare, cu atat motivatia de a pastra padurile si de a impaduri noi suprafete va fi mai mare. Pana cand excesul de oferta precum si descurajarea activitatilor poluante va duce la stabilizarea raportului dintre „plamanii”planetei si activitatile poluatoare.
Practic, astfel, valoarea padurilor neatinse ar deveni comparabila sau chiar mai mare decat valoarea pamantului de sub padurile taiate, ceeea ce ar duce la decizia economica rationala de a le pastra.
Desigur, o astfel de decizie nu este usor de luat. Transferul de avutie dinspre tari extrem de avansate economic catre tari sarace, doar pentru ca acestea din urma sa isi conserve padurile si sa beneficieze astfel de fonduri importante, nu este usor de acceptat de catre elitele politice si economice, si nici de catre populatie. Dar… Vorbim de investitii de miliarde de euro in masini de pompat CO2 in subteran, dar e scandalos sa platim aceeasi bani pentru cresterea suprafetei impadurite pe Pamant doar pentru ca merg in alte tari?
Cred ca daca preocuparea legata de acumularile de CO2 si de modificarile climatice este reala si nu doar mimata, e nevoie de decizii indraznete, care sa sparga tiparele existente, care sunt in mod evident ineficiente. Si asta prin intoarcerea la teoria standard care spune ca pretul si cantitatile comercializate pe o piata sunt stabilite prin ajustarea atat a cererii, cat si a ofertei. Nu doar a uneia dintre componente.
Intrebarea de 1000 de puncte la care tarile industrializate trebuie sa raspunda este: ati accepta un transfer de avutie (si chiar o scadere sau stagnare a nivelului de trai) pentru crearea unei noi categorii de tari prin transformarea lor in „plamanii planetei”?
Daca raspunsul este „nu”, atunci ne meritam soarta ca civilizatie. Restul e doar ipocrizie, naivitate si PR.
P.S. Daca as fi fost mai tanar si as fi avut mai mult timp, aceasta ar fi fost teza mea de doctorat. O modelare economica care sa estimeze magnitudinea transferurilor financiare dinspre lumea bogata tehnologic inspre lumea bogata ecologic pentru stoparea totala a despaduririlor la nivel global, reversarea procesului si micsoarea emisiilor poluante in scopul stabilizarii cantitatii de CO2 din atmosfera. O lucrare care s-ar uita la tipurile de vegetatie, pozitionare geografica, capacitatea ce conversie a CO2 in O2, valoarea de vanzare a unui certificat etc. Sper ca in final sa se gaseasca altcineva care sa faca acest demers si care apoi sa gaseasca aliati institutionali puternici la nivel international pentru promovarea lui.
Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate