Da, stiu nu este vineri. Si cu toate acestea m-am hotarat sa postez, intrigat fiind de articolul „Cum ar trebui discutata conversia creditelor in franci elvetieni la curs istoric” in care se sugereaza faptul ca bancile ar trebui sa vina cu estimari care sa arate, in termeni comparabili, daca cei care au luat credite in franci elvetieni (CHF) au platit intr-adevar mai mult ca cei care au luat credite in euro sau in lei, pasul urmator fiind propunerea unei rate de schimb „egalizatoare”in locul uneia istorice. Sunt in profund dezacord.
In cazul in care suma totala platita ar fi mai mare decat cea platita de cei cu un credit similar in euro, atunci avocatii conversiei creditelor in CHF ar considera demersul ca fiind justificat. Dar ce facem daca se dovedeste ca platitorii de credite in euro au platit mai mult? Le schimbam in credite in CHF? Dar cu platitorii creditelor in RON ce facem daca se dovedeste ca ei au plati mai mult? Le convertim in EUR sau in CHF?
Iar daca „nu”, de ce? Consideram ca, de fapt, beneficiarii de credite CHF ar trebui discrimati pozitiv fata de creditatii in alte monede astfel incat sa fim siguri ca in final pentru riscul pe care si l-au luat merita remunerati cu costurile de finantare cele mai mici?
O astfel de abordare cred ca ne duce intr-o fundatura. Explicatia rezida in faptul ca pierde din vedere motivul pentru care creditele in CHF au devenit o problema. Nu pentru faptul ca de-a lungul timpului creditatii au platit eventual sume mai mari decat cei care au luat credite in alte valute, ci datorita socului suferit subit prin devalorizarea CHF fata de leu. In felul acesta, ponderea ratelor de plata in bugetul personal a atins cote de nesuportat. Acesta este de fapt motivul, care nu are nicio legatura cu totalul platilor trecute.
Ceea ce ma duce la urmatoarele ganduri. In primul rand, faptul ca beneficiarii ar trebui sa fie filtrati dupa ponderea pe care o au ratele in venitul personal. Din acest punct de vedere, conditionalitatea de a benefica doar cei cu un grad de indatorare mai mare de 50%, care tocmai ce a fost exclusa azi in dezbaterile din parlament, avea sens ca principiu.
Exista oameni care pot sa isi plateasca in continuare datoria in CHF chiar si in conditiile actuale. O abordare care nu face aceasta diferentiere creaza premisele unui „pranz gratuit”garantat pentru toti. Pentu ca nu putem sa remarcam faptul ca daca in final pariul lor pe CHF s-ar fi dovedit castigator nu ar fi trebuit sa returneze castigurile, nu-i asa? Dar fiind pierzatori, altcineva trebui sa plateasca in locul lor. Ce poate fi mai frumos decat sa stii ca indiferent de context vei iesi intotdeauna in castig?
In al doilea rand, pentru cei filtrati prin gradul de indatorare, conditiile conversiei ar trebui sa fie specifice pentru fiecare. Pana la urma ma gandesc ca ideea ar trebui sa fie ca rata sa fie suportabila, nu sa iti cumperi de exemplu un televizor cu led din economiile facute astfel pe spezele bancilor. Iar suportabilitatea difera de la un creditat la altul.
Iar aceasta abordare diferentiata nu o realizeaza in niciun caz utilizarea unui curs istoric. De fapt, stabilirea intr-un mod discretionar a unor conditii excesiv de avantajoase, nu face in final decat sa incurajeze un comportament riscant. Cu certitudinea ca intotdeauna se va gasi cineva binevoitor care sa transforme o pierdere intr-un castig. Mai mult poate duce la iluzii extrem de periculoase care ar putea sugera ca Parlamentul poate fi si sursa si altor preturi ale pietelor finaciare: dobanzi, curs de schimb, randamente investitionale etc.
Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate