In ultimele saptamani a luat o amploare nebanuita discutarea la modul cat se poate de serios a posibilitatii disolutiei Uniunii Europene. Ca este vorba de agentia de stiri Reuters, de reputata publicatie Foreign Affairs, de comentariile renumitului analist geopolitic George Friedman sau de analisti autohtoni, tema revine cu obstinatie, ceea ce nu face decat sa sugereze ca fisurile din interiorul UE sunt atat de multe si de mari incat au toate sansele sa puna la pamant intreg esafodajul construit in zeci de ani.

Intrebarea este cum de s-a ajuns aici. Cauzele sunt multiple si complexe si de aceea sunt constient de riscul de a incerca sa sintetizez problema in doar cateva idei. Exista insa, in opinia mea, cateva cauze fundamentale. Programul de integrare din ce in ce mai avansata a tarilor europene a suferit in primul rand de o subestimare a importantei mozaicului cultural prezent in Europa, mozaic lipsit in plus de o lingua franca, ceea ce nu doar ca limiteaza mobilitatea fortei de munca, dar si subliniaza in mod constant diferentele nationale.

Vad comentarii care pun problemele Europei pe seama expansiunii prea rapide spre est prin inglobarea tarilor fost comuniste. Dar ceea ce se vede azi cu ochiul liber sunt divergente de filozofie economica mai degraba pe axa nord-sud, in care tari precum Grecia, Italia, Spania si chiar Franta sunt in dezacord cu Germania. Disputele pe directia vest-est sunt in mai mica masura economice si mai degraba politice: standarde democratice, statul de drept, libertatea presei si politica de vecinatate cu Rusia. Nu mai vorbesc de faptul ca la crearea pripita si putin fundamentata a zonei euro, tarile est-europene chiar nu au avut nicio contributie.

Ceea ce ma duce la un alt motiv important al crizei serioase in care se afla UE: disfunctionalitatea zonei euro. O zona a monedei unice facuta pe criterii mai degraba politice si mai putin economice. Din pacate, acest proiect, care acum pare foarte vulnerabil, este un simptom al unui fenomen mai grav, cu care UE s-a confruntat de-a lungul existentei sale. Lipsa unui leadership european de calitate, a unui masterplan pe termen lung care sa creasca sansele integrarii si care sa defineasca limita realista a acestei integrari. Am sa incep cu ultima cerinta.

Lipsa sau esecul unui plan, in cazul in care a existat, de a crea o identitate “europeana” din ce in ce mai pregnanta pentru cetatenii continentului, care sa estompeze macar partial puternicele sentimente de apartenenta nationala prezente pe continent, ar fi trebuit sa duca in final la constientizarea de catre liderii europeni a faptului ca, vrand-nevrand, integrarea europeana nu va mai duce niciodata la “Statele Unite ale Europei”. Fortare notei, in pofida acestei evidente, nu a facut decat sa creasca opozitia electoratului la proiectul european, evolutie sugerata de rezultatele diferitelor referendum-uri sau a sondajelor de opinie de-a lungul timpului.

Desigur ca in vremuri de prosperitate disensiunile se estompeaza, nu mai conteaza ca esti german, italian sau grec, toti suntem o familie fericita in care traim bine in stilul nostru specific. Lucrurile se schimba insa fundamental in vremuri de criza, adevaratul test al unei constructii politico-economice precum UE. Deoarece criza scoate la suprafata toate slabiciunile si imperfectiunile constructiei europene. In acest context, criza de leadership devine si mai evidenta. Germania nu  a inteles ca leadership presupune in primul rand inspiratie, viziune si, la nevoie, flexibilitate, nu coercitie, chiar daca esti cea mai puternica economie a Europei. Cu o astfel de abordare, chiar daca a reusit pe termen scurt evitarea unei crize economice europene, pe termen lung a mai produs o crapatura in constructia proiectului european. Deoarece restul europenilor nu sunt si nu vor sa fie germani si vor sa isi asume riscul acestui “dezavantaj”. Dupa cum si reciproca este adevarata. Or acesta este un impediment de netrecut in fata oricarei tentative de integrare mai profunda.

Cu atat mai  mult cu cat calitatea leadership-ului german a fost in ultima perioada o sursa de serioase ingrijorari. Incepand cu refuzul de a accepta ca datoria Greciei chiar nu poate fi rambursata fara o reducere a ei (in pofida opiniei similare impartasita si de FMI), persistenta cu care a refuzat demararea programului de injectii de lichiditate a BCE invocand pericolul inflationist, ceea ce a dus la o interventie tardiva a BCE si defazarea fata de Fed, lipsa de diponibilitate de a isi limita surplusul comercial si a stimula consumul pentru a sprijini echilibrarea balantelor comerciale ale altor tari din zona euro, bomboana de pe sa-i zicem “tort”  fiind anuntul unilateral privind politica portilor deschise pentru imigrantii din Orientul Mijlociu. Prea multe ca sa poti sa ai parte de solidaritate europeana acum, fara sa faci apel la amenintari.

Amenintari care au inceput apoi sa vina pentru a creste motivatia plutonului. Fie ca a fost vorba de amenintarea cu dezintegrarea zonei euro sau cu crearea unei zone euro restranse sau cu  lipsirea tarilor din est de finantarea pentru dezvoltare sau cu desfiintarea zonei Schengen sau, cel mai recent, comentariul ministrului de finante german care a spus ca “daca Germania ar lua hotararea sa isi inchida granitele, [problema imigrantilor] nu ar mai fi o problema germana, ci o amenintare pentru toata Europa”. Imi permit sa fiu in adanc dezacord cu domnia-sa. Tocmai anuntul ca Germania isi inchide granitele ar putea fi primul pas in directia descurajarii imigratiei, dar si in directia recunoasterii greselii originare. Foarte dureros politic si nu ajuta deloc la credibilitate, stiu… Dar cel putin ar inlatura suspiciunea celorlalte state europene ca alocarea de imigranti pe baza de cota nu este decat o forma de “parcare” a lor in afara Germaniei, pana cand economia germana va avea nevoie de ei. Pana la urma, cei care care au plecat la un drum de mii de kilometri pentru a lucra in Germania e putin probabil ca se vor multumi cu Grecia, Italia sau Spania, tari cu somaj de doua cifre.

Aici mai vreau sa fac un comentariu legat de cei care calculeaza un influx de imigranti de 1.5 milioane pe an raportandu-l la populatia UE si sugerand ca un procent de 0.3% pe an este total nesemnificativ si posibil de absorbit. Din pacate, realitatea a aratat ca familiile de imigranti nu se vor raspandi in fiecare orasel si sat din UE, ci, mai degraba, vor forma comunitati culturale in orasele vest europene. De aceea va propun o alta perspectiva. 3 milioane de nou veniti in 2015 si 2016 ar echivala cu aparitia in UE la fiecare 2 ani a 10 orase de marimea Bonn-ului, populate exclusiv cu emigranti din Orientul Mijlociu, Asia si Africa, sau a 23 de orase de marimea Lausanne-ului. Daca ganditi ca o comunitate mixta e mai probabila, atunci pentru o structura 50-50 intre localnici si emigranti inmultiti numerele de mai sus cu 2… O alta perspectiva asupra problemelor de integrare si potentiala insularizare culturala, nu-i asa?

Toate aceste inabilitati de leadership nu au facut decat sa creasca clivajul dintre tarile membre ale UE, nicidecum sa il estompeze, asa cum spuneam ca ar fi cerut un program de integrare europeana profunda. Partidele nationaliste sunt in ascensiune, iar proiectul european devine pe zi ce trece tot mai utopic, in timp ce liderii politici continua sa invoce solidaritatea.

Cat de departe va merge regresul Uniunii Europene? Cred ca maximul la care ma pot gandi este pastrarea macar a spatiului economic unic, interesele mediului de afaceri fiind mult prea puternice in acest sens pentru a fi ignorate. Insa, pana la atingerea acestui minim, scenariile sunt extrem de diverse si ar fi hazardat pentru mine sa identific cu precizie ce se va intampla. Desfiintarea spatiului Schengen temporar sau definitiv, desfiintarea euro, sau limitarea monedei unice la un nucleu foarte restrans de tari cu similitudini culturale, capabile si dornice de o integrare profunda, o UE cu doua viteze, toate aceste scenarii, utopice acum cativa ani, pot sa devina realitate in viitor. Dar oricare dintre ele ar lua nastere eventual in viitor, ar exista doua consecinte majore.

In primul rand ar face ca, treptat, guvernanta UE sa fie din ce in ce mai contestata si sa fie in pierdere de autoritate in fata unor membri din ce in ce mai dornici sa isi ia destinul in propriile maini, mai ales in conditiile in care exista inca de pe acum perceptia in randul unora dintre membri ca organismele europene ii considera pe unii “mai egali decat altii”. A doua consecinta majora esta ca va fi un proces furnizor de socuri si de crize. Un astfel de proces nu va putea sa aiba loc gradual, pas cu pas, demontarea unor aranjamente existente fiind de natura sa scuture din radacini mediul de afaceri international precum si pietele financiare.

Care ar fi provocarile Romaniei in eventualitatea unor astfel de evolutii? Am vazut opinii conform carora Romania va fi pusa in situatia de a alege intre tabara “contestatarilor” din Grupul de la Visegrad si tabara Germaniei. Asta este imaginea de acum. In perspectiva, insa, cred ca alegerea ar putea fi mai complexa decat atat, deoarece o falie este creata si intre grupul mediteraneean al UE si grupul Europei de Nord. Dar aici trebuie sa fim realisti. O tara ca Romania nu are cum sa isi faca loc, o buna perioada de timp de acum incolo, intr-un grup de tari care si-ar propune sa creeze un nucleu dur European. Nici politic, nici economic nu poate aspira la asa ceva.

Pentru a face o analiza a impactului asupra Romaniei a unor astfel de evolutii catastrofale pentru UE putem avea abordarea din “Pe radarul meu in 2016” in care am analizat diverse canale de contagiune: comercial, investitii straine si piete financiare. In acest caz insa, se mai adauga inca doua: guvernanta si finantare europeana. Securitatea nu este un capitol la care UE sa conteze, principalul partener al Romaniei in acest domeniu ramanand SUA, desi o UE mult slabita va avea un impact similar si asupra NATO.

Reasezarea fundamentala a regulilor jocului in UE va face ca atat populatia, cat si  mediul de afaceri, sa devina extrem de precauti, daca nu chiar pesimisti. Aceasta va insemna nu doar o potentiala recesiune economica a UE, dar si o stopare a fluxurilor investitionale transfrontaliere mai ales in interiorul UE. Din acest motiv, Romania va fi puternic influentata negativ atat din punctul de vedere al scaderii comertului exterior, cat si din punctul de vedere al investitiilor straine. La aceasta se va adauga si o probabila reducere a finantarilor provenind din UE, ajustare care va depinde de tipul noilor aranjamente existente in “noua” UE.

Perspectiva unor astfel de evolutii ar trebui sa faca Romania sa profite la maxim de aranjamentele inca existente prin atragerea unei finantari cat mai substantiale in aceasta perioada. Proiectele in curs de executie vor trebui prioritizate, pentru a fi finalizate cele cu adevarat importante, iar cele nou incepute ar trebui alese pe criteriul de maximizare a impactului economic. O eventuala micsorare a investitiilor straine va trebui limitata prin cresterea gradului de atractivitate a tarii (educatie, infrastructura etc.) si prin coagularea la maxim a capitalului autohton, diversificand canalele de finantare a economiei prin utilizarea in paralel cu sectorul bancar si a fondurilor de pensii si de investitii, precum si a schemelor de sprijin pentru antreprenoriat, mai ales in activitati care nu sunt utililizatoare intensive de capital.

Socurile reasezarilor in UE se vor propaga si in pietele financiare din Europa si mai departe in lume, ceea ce va duce la o fuga a investitorilor din pietele emergente in general si, in special, din tarile europene, emergente sau nu, percepute ca fiind perdantele noilor aranjamente. Efectul de contagiune va face ca Romania sa acceseze mai greu si mai scump finantarea internationala, trebuind sa se bazeze mai mult pe forte proprii sau pe institutii multilaterale de timp FMI, Banca Mondiala etc. In aceste conditii, o politica fiscala precauta si bine gandita va fi extrem de importanta. Neglijarea investitiilor publice in favoarea consumului cu pretul unui deficit bugetar dus la limita in 2016 este un contra-exemplu pentru ceea ce ar trebui sa facem pentru a construi linii de aparare in fata evolutiilor externe. In plus, profitand de imaginea buna pe care Romania o are astazi pe pietele internationale, ar trebui sa ne rezolvam de pe acum finantarea internationala a deficitului bugetar pe 2016.

In sfarsit, subiectul guvernantei europene. Romania are o lunga traditie de a se manifesta ca un adolescent rebel, care, periodic, considera ca stie cel mai bine ce are de facut si care nu are nevoie de sfatul altora, pentru ca apoi sa se intoarca spasit la cei ale caror recomandari au fost ignorate si sa ceara sprijin. Fie ca acestia s-au numit FMI sau Comisia Europeana. Poate va amintiti ca, in anii de dinaintea crizei, existau oameni de afaceri si oameni politici care teoretizau nevoia de a avea deficite bugetare mari, de 4-6% din PIB, deplin justificate, considerau ei, in cazul unei tari in curs de dezvoltare. In cele din urma, un astfel de deficit a si fost realizat, chiar inainte sa ne loveasca criza, dupa care am cerut ajutor la FMI si Comisia Europeana si am restabilit intr-un mod dureros echilibrele macroeconomice. Dar o eventuala UE mult mai slaba nu va mai fi in masura sa ne tina de mana si va trebui sa luam conducerea tarii in propriile maini, cu riscul de a nu mai gasi salvatori de ultima instanta. Iar deciziile economice sunt doar unul dintre domeniile in care am avut nevoie de o indrumare insistenta. Va fi o schimbare de guvernanta fara precedent in Romania care ar pune prudenta, lipsa exceselor si planificarea pe termen lung in prima linie a prioritatilor.

Deocamdata, in timp ce realitatile din jur se schimba rapid, noi parem ca ne miscam cu incetinitorul pe un plan A care devine din ce in ce mai defazat fata de context. Ca e vorba de aderare la euro sau la zona Schengen, ne punem in situatia de a alerga ca sa prindem un tren care de fapt intre timp a ajuns la capat de linie si din care lumea se pregateste sa coboare. Pot intelege dorinta de a nu ne decupla singuri de la proiectul european, proiect ce a reprezentat o ancora a dezvoltarii pentru Romania. Dar, uitandu-ma in jur, nu pot intelege inexistenta unei pregatiri pentru un plan B in care ar trebui sa ne luam soarta in propriile maini intr-o Europa eventual mult mai putin preocupata sa ne fie mentor si finantator. Adica un plan prin care sa facem in mod deliberat si ireversibil trecerea de la statutul de adolescent rebel la cel de adult responsabil.

Un weekend placut!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate