Ascensiunea populismului este un motiv de preocupare peste tot in lume. Insa ascensiunea acestui curent de gandire in Europa si SUA este urmarita cu predilectie si cu ingrijorare, din cauza impactului economic si geopolitic major pe care evolutiile din aceste regiuni le-ar putea avea asupra intregii lumi.

Populismul este in primul rand apanajul partidelor aflate la extremele esichierului politic, motiv pentru care, multa vreme, principalele partide politice (main stream) au fost tentate sa il neglijeze, sau sa il priveasca cu aroganta sau superficialitate. Genul acesta de atitudine continua chiar si astazi prin lideri politici ce pun ascensiunea partidelor promotoare ale unor politici populiste pe seama lipsei de educatie a populatiei, a retelelor sociale, a manipularilor sofisticate sau finantarilor venite din partea unor tari ostile.

Multumindu-se cu astfel de explicatii superficiale si comode, principalii lideri politici ignora un lucru esential. Motivele enuntate de ei ca explicatii sunt de fapt modalitati de largire a fisurilor aparute in societate. Insa fisurile au fost generate chiar de catre partidele “main stream” care astazi arata cu degetul in alta parte.

Problema originara a fost faptul ca sistemul politic a incetat sa mai livreze doua beneficii de importanta majora pentru votanti: prosperitate si reprezentativitate.

A incetat sa mai livreze prosperitate in conditiile in care evolutiile economice nu s-au rasfrant similar asupra diferitelor categorii sociale si profesionale. In felul acesta, in Europa, de la vest la est, properitatea s-a rasfrant asupra elitelor, in timp ce clasa de mijloc a stagnat sau chiar a regresat. Este si cazul Romaniei si al unei parti din Europa Centrala unde, chiar daca procesul de recuperare economica a continuat, beneficiile asociate au produs un impact sub asteptarile unui important segment al populatiei. Iar realitatea este ca, intr-adevar, consecintele ar fi putut fi mult mai bune daca nu ar fi fost distorsionate de decizii politice si economice luate pe criterii sub-optime si, uneori, clientelare.

In acest context, in cazul tarilor occidentale, putem vorbi despre consecintele negative ale globalizarii accelerate prin prioritizarea interesului detinatorilor de capital, in dauna celor care ofereau factorul de productie “munca”. Oarecum contraintuitiv, in timp ce tot mai multe afaceri se repozitionau in tari indepartate, cu forta de munca ieftina si piete mari, in tarile occidentale parasite de capital, unde tot mai multi oameni incepeau sa sufere din cauza stagnarii salariilor sau lipsei de alternative, leaderi “main stream” propovaduiau o politica a portilor deschise pentru imigranti, cot la cot cu reprezentanti ai mediului de afaceri.

In acelasi timp, faptul ca o parte din imigranti veneau din Europa Centrala si, in primul rand, din Romania, ridica alte semne de intrebare. De ce una dintre tarile central europene cu cea mai accelerata recuperare economica masurata prin PIB este principala sursa de emigratie? Raspunsul este ca aceasta a fost forma de “protest” a populatiei la beneficiile economice polarizatoare pe care le oferea sistemul politic “main stream” din Romania. Unele dintre cele mai relevante exemple in acest sens sunt discrepantele majore de dezvoltare dintre urban si rural sau intre estul si vestul tarii.

Al doilea beneficiu pe care sistemul “main stream” a incetat sa-l mai furnizeze la nivelul asteptarilor a fost reprezentativitatea. Si cand spun asta, ma refer la deconectarea principalelor partide de la adevaratele preocupari ale populatiei, o lipsa de leadership in directia unor schimbari absolut necesare, promovate in absenta unor evaluari corecte ale impactului social si economic, o lipsa a unei comunicari eficiente si, in ultima instanta, lipsa managementului rezistentei inerente la schimbare.

Putem introduce in categoriile de subiecte abordate stangaci provocarile aduse de tendintele demografice si necesarul cresterii varstei de pensionare, dar si prezentarea imigrantilor ca unica solutie, in conditiile in care ghetoizarea si lipsa lor de integrare devine din ce in ce mai vizibila in societatile occidentale. Tot aici putem include si politicile de mediu, absolut corecte in principiu, dar care au fost promovate agresiv de partidele “main stream”, fara un studiu aprofundat in ce priveste impactul lor economic si social. Lipsa unei abordari graduale, care sa castige sprijinul popular, a creat tensiuni majore pe teme precum pretul energiei sau politicile agricole.

Agendele electorale pe baza carora partidele “main stream” fusesera votate furnizasera prea putine detalii despre planurile reale ale acestora. Sistemul politic nu parea sa se mai simta obligat sa livreze ceea ce a promis atunci cand a fost votat. Inversarea prioritatilor sau introducerea de teme politice noi au dus la perceptia unei divergente in crestere intre agenda alegatorilor si ceea ce sistemul livreaza de fapt.

In cazul Romaniei, probabil ca exemplul cel mai graitor este cel al diasporei, un votant traditional, pana de curand, al curentului de centru-dreapta, chiar si cu pretul unei zile intregi de coada la vot, dar care a basculat in ultimii ani catre un partid anti-sistem. Un studiu de caz similar ne este oferit si de preocuparea clasei politice autohtone exclusiv pentru nivelul de trai al pensionarilor, in timp ce studiile sociologice arata ca saracia este mult mai alarmanta in randul tinerilor. Consecinta care nu ar trebui sa surprinda este apetenta lor, peste medie, de a vota partidele anti-sistem, asa cum e oglindita de sondajele de opinie.

Vestea buna este ca unele partide care promovau populismul politic si economic si contestau apartenenta la UE, odata ajunse la putere, au suferit o schimbare de agenda dramatica, acceptand ca ceea ce promovau era o utopie care ducea intr-o fundatura.

In contextul crizei majore din 2008 cu care s-a confruntat Grecia, pe valul unui discurs virulent impotriva UE, a Germaniei, FMI si a promisiunilor de neplata a datoriei externe, partidul Syriza a preluat puterea. Saltul a fost remarcabil, avand in vedere ca, inaintea crizei, avea un sprijin popular de 5%. Organizarea unui referendum privind, culmea, politica de austeritate, a aratat Syriza mizand pe cartea populismului chiar si dupa preluarea puterii. Dar pentru scurt timp. Grecia ratase o plata externa, bancile grecesti nu mai primeau finantare, iar retragerile populatiei erau limitate. Tara se afla in pragul prabusirii economice. Un motiv suficient de serios pentru ca parlamentul grec sa decida ignorarea referendumului si continuarea programului de austeritate pentru obtinerea unui program de asistenta financiara. Toate retorica populista din opozitie si din primele luni de guvernare nu mai valora nimic. Syriza se intorcea cu coada intre picioare la rigoarea economica.

Mai recent, pe vremea cand se afla in opozitie, partidul Fratii Italiei a fost etichetat de adversarii sai politici ca fiind un partid neo-nazist, cu puternica tendinta anti-UE. Temerile majore erau ca, odata venit la putere, prin coordonare cu alte partide similare din Ungaria si Franta, ar putea duce la o destabilizare a UE si a zonei euro. Reflectand aceste temeri, in contextul alegerilor din Italia, prima de risc pentru titlurile de stat italiene a crescut substantial. Si totusi, odata ajuns la putere, partidul Fratii Italiei nu a confirmat temerile provocate de ascensiunea sa: nu s-a aliat cu alte partide antieuropene, nu a destabilizat nici UE, nici euro, a sustinut Ucraina in pofida unei apropieri istorice a Italiei de Rusia. Retorica partidului de extrema-dreapta ajuns astazi la putere s-a schimbat remarcabil.

Ar fi o iluzie insa sa ne imaginam ca toate partidele nationalist-populiste odata ajunse la putere se schimba. Exemple gasim in zona Europei Centrale, unde ele fie au sfarsit prin a dezamagi si a fi alungate de la putere prin vot, cum a fost cazul Poloniei, fie continua sa conduca si sa produca rezultate economice cel mult mediocre si aliante geopolitice anti-europene, cum e cazul Ungariei.

Avand in vedere impredictibilitatea partidelor nationalist-populiste, partide “main stream” inca aflate la putere incearca sa previna ascensiunea primelor, preluand temele lor si imbracandu-le intr-o forma mai putin radicala. Astfel, vedem partide politice care incep sa aiba o politica mai nuantata in legatura cu imigratia, sau care incep sa reverseze anumite masuri excesive si costisitoare economic legate de protectia mediului. In paralel, iau actiuni de protectie a companiilor locale si stimulare a investitiilor nationale bazandu-se pe capitalul autohton.

Astfel de tendinte au fost promovate in Romania sub denumirea de nationalism sau patriotism economic. O idee interesanta, care insa poate ascunde si capcane daca este confundata cu promovarea etatismului, adica o prezenta crescuta a statului in economie. O astfel de eroare ar porni de la ideea ca statul roman este singurul promotor al “interesului national” si, ca urmare, ar trebui sa isi asume un rol in consecinta, inclusiv in domeniul economic.

De aici au aparut o serie de initiative, ca de exemplu stoparea oricaror vanzari de actiuni detinute de statul roman in companiile pe care le detine. Sa nu uitam ca listarea anului trecut, Hidroelectrica, s-a realizat prin vanzarea actiunilor detinute de Fondul Proprietatea, un investitor institutional privat, si nu de catre statul roman. Iar viitorul altor privatizari este sub semnul intrebarii, in conditiile in care unele companii au fost etichetate, oficial sau nu, ca avand o importanta strategica. Ceea ce ma duce cu gandul la o alta abordare contraproductiva, prin care zeci de companii de stat au fost etichetate ca fiind de importanta strategica, supunandu-se astfel unor limitari speciale legate de guvernanta si actionariat.

Este o abordare eronata, deoarece statul roman are deja o reputatie de manager slab al companiilor pe care le controleaza, si de actionar sarac, incapabil sa le sustina dezvoltarea. Etichetarea unor companii ca fiind strategice ar trebui de fapt sa fie un argument extrem de puternic in promovarea unui management de inalta calitate si a unei situatii financiare solide.

In realitate, cheia patriotismului economic sta cel putin in aceeasi masura in dezvoltarea sectorului privat, in stimularea activitatii antreprenoriale si a acumularii de capital autohton. Merita remarcat faptul ca, paradoxal, unii dintre marii avocati ai patriotismului economic sunt si adversarii sistemului privat de pensii. Practic ei promoveaza interesele economice nationale, ignorand beneficiile pe care cea mai mare acumulare de capital autohton, in valoare de aproape 150 de miliarde de lei, le poate furniza pentru dezvoltare.

Promovarea patriotismului economic nu ar trebui sa aiba ca fundament promovarea etatismului, ci ar trebui sa aiba in vedere stimularea dezvoltarii unei economii performante in ansamblul ei, printr-o alocare optima a resurselor existente. Iar sectorul privat este cel mai calificat pentru acest lucru, motiv pentru care trebuie sustinut. In acest context, cu siguranta ca impozitarea excesiva a sectorului privat, in scopul acoperirii deficitelor bugetare datorate slabei colectari si cheltuielilor excesive, nu este o decizie in directia corecta. Un sector bugetar mare si ineficient, care este o ghiulea de piciorul sectorului privat, face din patriotismul economic o notiune lipsita de continut. Sa nu uitam ca tot “patriotismul economic” a fost cel care a intarziat cu ani buni exploatarea gazelor din Marea Neagra, prelungind dependenta de gazele rusesti si marind vulnerabilitatea Romaniei odata cu izbucnirea razboiului din Ucraina.

In concluzie, stoparea ascensiunii la putere a partidelor national-populiste nu se poate face fara rezolvarea celor doua probleme majore mentionate: prosperitatea si reprezentativitatea. Atingerea acestor deziderate presupune reconectarea partidelor “main stream” la agenda electoratului european, intelegand faptul ca au o problema mare de credibilitate in fata acestuia. Rezolvarea acestei lipse de credibilitate care strabate Europa de la vest la est presupune renuntarea la ipocrizie si la aroganta, renuntarea la transformarea corectitudinii politice intr-o dogma, intelegerea si preluarea prioritatilor electoratului. Nu ai nicio sansa ca manager, politician sau partid sa devii leader fara increderea celor care ar trebui sa te urmeze. Deci primul pas este sa fii, cu umilinta, un follower, urmand ca apoi, odata increderea recastigata, sa devii un promotor al schimbarilor prin leadership.

Recapatarea increderii presupune si o abordare mult mai echilibrata din partea clasei politice, menita sa creeze oportunitati egale pentru toti cetatenii, indiferent daca ei reprezinta o categorie majoritara sau minoritara, indiferent de puterea economica si puterea financiara pe care o au. Favorizarea sectorului privat nu inseamna catusi de putin doar favorizarea celor bogati sau bine conectati, ci stimularea tuturor antreprenorilor si mentalitatii antreprenoriale in general.

In ce priveste implicarea directa a statului, aceasta ar trebui promovata doar in acele domenii care sunt prea riscante, sau necesita sume prea mari pentru ca sectorul privat sa se implice. Iar Europa, inclusiv Romania, are nevoie de implicarea statului in dezvoltarea unei infrastructuri performante pe toate dimensinile sale: rutiera, educationala, digitala, energetica si asa mai departe. Nu mai putin important, stimularea inclusiv prin finantare publica a marilor proiecte de cercetare stiintifica va fi un element cheie al competitivitatii si al securitatii in secolul 21, iar raportat la SUA si China, Europa pare sa fie in pericol sa piarda acest tren de importanta cruciala.

In acest tablou, Romania nu isi permite sa fie o exceptie.

(comentariu publicat in „Cronicile Curs de guvernare” nr.78)

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate