Zecile de mii de vizualizari ale postarii  „Numaratoarea inversa a inceput!” sunt pentru mine masura nerabdarii si sperantei cu care romanii asteapta intoarcerea, chiar si partiala, la o viata economica productiva, constienti fiind ca situatia in care ne aflam nu poate fi decat un interimat. Nu poate fi decat o solutie pe termen scurt care, cu cat se prelungeste mai mult, cu atat risca sa produca efecte economice profund nocive, similare unei „morti” a economiei.

Din acest motiv, cred ca merita sa analizam cum va arata intoarcerea inapoi la munca, la viata sociala. Raspunsul la aceasta intrebare pleaca de la motivul pentru care suntem obligati sa stam acum acasa. In esenta, este vorba de doua probleme momentan nerezolvate: abilitatea de a-i depista si izola pe toti cei bolnavi si capacitatea insuficienta a spitalelor de a-i trata pe toti cei care ar avea nevoie de asistenta. De aici deriva cele trei conditii, de importanta critica, pe care Comisia Europeana le-a identificat pentru ca tarile UE sa-si permita renuntarea la starea de carantina si reluarea activitatilor economice: a) reducerea raspandirii virusului, b) capacitate extinsa de testare a populatiei si urmarire a celor contaminati si c) crearea unei capacitati semnificative de rezerva a  sistemelor sanitare.

Deci pentru ca economia sa aiba sanse sa mai reporneasca si sa o faca in siguranta, avem la dispozitie maxim doua luni in care sa indeplinim cele trei conditii. Insa, sa fim realisti, indeplinirea acestor conditii nu va asigura o intoarcere la normalul de dinainte. Temerile vor continua sa ne bantuie, atat ca angajati, cat si angajatori. Episodul prin care tocmai am trecut va face companiile sa realizeze ca oamenii sunt de fapt veriga slaba a lantului de productie. Vestitul slogan „oamenii sunt activul nostru cel mai de pret” ar putea fi reconsiderat de unii in „oamenii sunt principala noastra vulnerabilitate”.

Pana la urma, virusurile nu ataca echipamente si roboti (acolo intervin virusii…). Din acest motiv, inainte de a schimba fundamental  modelele economice cu care operam, pandemia va avea un efect de accelerare a unor tendinte care existau oricum in perioada pre-criza. Iar digitalizarea si robotizarea sunt in mod clar in aceasta situatie. Este de asteptat ca, in perioada urmatoare, companiile sa aloce vaste  sume de bani pentru o retehnologizare care sa le scada dependenta de resursa umana si, mai ales, de resursa umana care trebuie sa plece de acasa pentru a ajunge intr-un loc de productie.

Asta va face ca doar o parte dintre cei care au devenit someri sa isi mai gaseasca un loc de munca, existand riscul marginalizarii sociale si economice a celorlalti. Astfel de evolutii vor duce, probabil, la grabirea momentului introducerii de catre unele tari a venitului universal garantat, menit sa asigure o viata la minimul decentei pentru cei care nu isi vor mai gasi locul in noua economie.

Companiile vor mai realiza un lucru: lanturile de furnizare (supply chain) vor trebui sa devina mai flexibile, platind si costul aferent. Operarea cu stocuri zero (just in time delivery) s-a putea sa isi piarda din atractivitate in conditiile in care, in cazul unor socuri precum cel cu care ne confruntam acum, devin un punct slab important. Managementul prost al unei pandemii de catre un stat-veriga a lantului de productie poate pune pe butuci sectoare industriale din alte tari, independent de calitatea reactiei acestora la criza.

In acest context, ma astept la o regandire a echilibrului cost-flexibilizare, prin care o crestere a costurilor de dragul flexibilizarii ar putea fi considerata acceptabila. Nu ce este mai ieftin va castiga prioritate, ci ce este mai predictibil, mai usor de controlat si chiar mai apropiat geografic. Deja observam planuri de delocalizare din China catre alte zone si e probabil ca firme europene sa fie tentate sa revina in Europa. Globalizarea ar putea fi inlocuita, cel putin partial, de regionalizare. O astfel de tendinta ar putea fi incurajata de micsorarea dependentei de resursa umana si, deci, de costul scazut al acesteia oferit de tarile emergente. Europa de Est poate fi un beneficiar al acestor relocalizari, dar criterii de selectie nu mai au cum sa fie doar costul fortei de munca, din ce in ce mai ridicat, ci si calitatea infrastructurii si a resursei umane.

Repornirea economiilor, oricat de stringenta, va presupune sincope si ezitari, asta cu atat mai mult cu cat noi valuri epidemice vor mai aparea pana la imunizarea majoritara a populatiei si/sau aparitia unui vaccin. Astfel, studiile arata ca situatia cu care ne vom confrunta in urmatoarele luni va fi mai degraba a unei convietuiri cu virusul SARS-COV-2 si nicidecum disparitia lui. Asta va presupune continuarea practicarii distantarii sociale, dar cu masura, astfel incat sa continue o imunizare graduala, administrabila, a populatiei. Asta ar putea face ca tocmai in tarile in care contagiunea a fost in aceasta perioada limitata, sansele izbucnirii unui al doilea val major sa fie mai mari.

Care vor fi tarile cele mai pregatite sa restarteze activitatea? Cele care nu doar ca vor avea sisteme de detectare si tratament solide, dar si capacitatea de a sustine  financiar cu sume consistente o astfel de relansare. Un titlu din Bloomberg cred ca spune totul in acest sens: „Germania va fi un castigator al epocii post-coronavirus. Guvernele cu politici fiscale solide vor fi capabile sa pompeze bani in companiile lor, fara sa fie limitate de regulile privind ajutorul de stat.”

In acest context, de exemplu, Romania, intrata in criza cu un deficit bugetar de 4%, cel mai mare din UE, ca urmare a experimentelor economice nefundamentate facute in trecut, va fi intr-o pozitie slaba de sprijinire a propriilor companii. Apelurile mediului de afaceri pentru pachete financiare de 15% din PIB nu au nicio legatura cu realitatea, pentru simplul motiv ca nu au cum sa fie finantate la preturi rezonabile. Iar gradul de indatorare externa scazut al Romaniei devine irelevant atunci cand datoria va trebui achitata din cel mai mic buget raportat la PIB din UE.

De altfel, toate tarile care au fost surprinse de aceasta criza cu pozitii fiscale subrede sau grade de indatorare ridicata se indreapta acum masiv spre institutiile financiare internationale. Astfel, Economistul Sef al FMI anunta de curand ca 100 din cele 189 de tari contributoare la FMI au solicitat pachete de asistenta financiara, care sa le permita sa treaca peste socul economic. Asta face ca fondurile in valoare de 1.000 de miliarde de dolari sa trebuiasca sa fie suplimentate pentru a face fata cererilor.

Uniunea Europeana va pune si ea la bataie sume importante de bani pentru sprijinirea economiilor tarilor membre, 15,6 miliarde de euro fiind alocate in acest sens.

Economiile nationale nu vor demara insa simultan in toate sectoarele. Cele care vor demara rapid vor fi cele care adreseaza nevoile de baza ale populatiei: hrana, imbracaminte, serviciile care vor promova distantarea sociala etc. Cele care vor decola cu cea mai mare intarziere vor fi probabil serviciile neesentiale si care pot fi inlocuite de alte activitati cu beneficii similare, care nu presupun renuntarea la distantarea sociala. In aceasta categorie am putea include calatoriile la distanta, turismul, activitatile de recreere care antreneaza prezenta unor multimi etc.

Dar demararea economiilor nu va depinde doar de guverne sau de pachetele de asistenta externa. Bancile centrale vor avea un rol important de jucat. Politicile de tip „tiparire de bani” sunt importante, dar nu vor putea fi aplicate pe termen nedefinit. Dobanzile sunt deja scazute, asa ca o scadere suplimentara a lor nu va aduce noi beneficii. Ceea ce am putea vedea va fi o devalorizare competitiva a  valutelor, care sa faca exporturile mai competitive si sa sprijine restartarea lor.

In acest context, tari precum Romania ar trebui sa isi doreasca o moneda nationala mai slaba si sa renunte la obsesia populara, si mai ales institutionala, legata  de deprecierea monedei nationale.

Un Paste fericit!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate