Am avut ocazia sa particip de curand la Forumul European Anual al absolventilor INSEAD. 600 de participanti, panelisti valorosi si subiecte la zi. Un prilej minunat de a te pune la curent cu tendintele in gandirea elitelor economice europene si nu numai.

Laitmotivul majoritatii dezbaterilor, inclusiv al cuvantului de sfarsit al decanului INSEAD, a fost “dezvoltarea economica sustenabila din punctul de vedere al protejarii mediului”. Pledoariile au fost insa realiste doar pana la un punct. Si asta deoarece ceea ce mi s-a parut ca a lipsit a fost exact elementul de discontinuitate profunda, de natura a ne duce la un alt model economic decat cel folosit de secole.

Reprezentativa in acest sens a fost discutia purtata in panelul “Business and Government in an Age of Disruption”. Plecand de la faptul ca in China 800 de milioane de oameni au fost scosi din saracie in urma globalizarii economice, concluzia sustinuta de una dintre participante (de origine chineza) a fost ca acelasi model ar trebui aplicat si in Africa pentru a produce efecte similare. O astfel de abordare ar fi o mare eroare, iar o astfel de extrapolare ar trebui sa ne ingrijoreze profund.

Modelele economice utilizate de civilizatia umana de la inceputuri si pana in prezent au fost modele care au dus in mod constant la distrugerea mediului inconjurator: prin exploatarea resurselor minerale, prin decimarea faunei si florei,  prin suprapopulare, prin poluare. Accelerarea dezvoltarii economice a omenirii nu a facut decat sa duca in paralel la accelerarea degradarii mediului: despaduriri, specii de animale si plante disparute definitiv, oceane poluate si acide, iar procesul continua fara sa stim cum se va incheia.

Fara doar si poate, vedem din ce in ce mai mult o preocupare la nivelul opiniei publice mondiale pentru actiunile menite sa limiteze si chiar sa opreasca distrugerea biodiversitatii planetei. Exista insa o problema majora. Atata vreme cat modelul economic de dezvoltare a civilizatiei umane va continua sa fie o extrapolare a celui trecut, oprirea distrugerii planetei nu are nicio sansa sa fie realizata doar prin masuri de responsabilizare sociala. Lupta este total disproportionata si sortita esecului.

Din acest motiv, replicarea si in Africa a modelelor de dezvoltare care, atat in tarile dezvoltate, cat si in China, au dus la distrugerea mediului, va duce in mod inevitabil la un dezastru. Si daca ne gandim la bogatia naturii din Africa, dezastrul ar putea fi catastrofal de-a dreptul. Departe de mine gandul de a spune ca Africa nu trebuie sa cunoasca prosperitatea, dar este in interesul omenirii ca tarile care contin marile ecosisteme ale planetei, Africa fiind doar un exemplu,  sa le fie oferita oportunitatea de a avea un alt model de prosperitate.

Haideti sa luam de exemplu tarile arabe si sa incercam sa facem un exercitiu de imaginatie. Cum ar fi aratat ele astazi in lipsa rezervelor de petrol? Nu trebuie sa ne gandim prea mult. Exemple de astfel de tari exista.  E suficient sa privim la tarile subsahariane din Africa, a caror principala bogatie este … nisipul si care se zbat intr-o saracie crunta. Prosperitatea tarilor arabe, tari practic dezindustrializate, a fost data de transferul de avutie de la tarile importatoare de petrol catre ele.

Dupa acelasi model ar putea functiona si prosperitatea tarilor africane. Cu o conditie. Sa fie recunoscut faptul ca pe o planeta confruntata cu probleme de mediu majore, padurile acestor tari si oxigenul pe care il elibereaza este cel putin la fel de important ca petrolul care genereaza bioxid de carbon. Asta ar impune recunoasterea normalitatii unui transfer de avutie de la tarile consumatoare nete de oxigen catre ele. Cu alte cuvinte, aceste tari ar trebui platite cu “oxidolari” daca este sa fac o analogie cu petrodolarii incasati de tarile arabe.

Ar insemna asta ca ele sa ramana dezindustrializate si fara capacitatea de a crea locuri de munca. Da si nu. Dupa modelul arab, dezvoltarea serviciilor ar putea fi o varianta mult mai putin agresiva cu mediul, cu atat mai mult cu cat o tara verde ar putea sa atraga mult mai multi turisti si rezidenti decat o tara desertica.

Si, la fel ca in cazul petrodolarilor, o mare parte din bani s-ar intoarce prin achizitionarea de bunuri si servicii exact in tarile de unde au plecat.

Ca o alternativa ar avea sens sa lasam companiile sa isi diminueze amprenta de carbon prin achizitionarea de paduri? La prima vedere, da. Pe masura achizitiilor, pretul padurilor ar creste, incurajand crearea de noi suprafete impadurite.

Cred insa ca o astfel de abordare ar aduce si cateva probleme. In primul rand cedarea padurilor catre straini ar putea fi vazuta ca o pierdere importanta de avutie nationala, generand o puternica opozitie. In al doilea rand, presiunea in directia diminuarii emisiilor de carbon ar trebui pastrata, fara a oferi “scurtaturi” principalilor poluatori. In al treilea rand, declinarea in totalitate catre sectorul privat a unui subiect atat de important poarta riscul unor abordari excesive si scaparii procesului de sub control.

Cu prilejul aceluiasi forum, presedintele firmei petroliere ENI, o distinsa doamna, ne informa despre proiectele de impadurire si conservare pe care ENI le finanteaza. Proiecte de responsabilitate sociala de apreciat, care cel mult vor incetini procesul de degradare.

Insa pentru inversarea lui, e nevoie de mult mai mult. De schimbarea unei paradigme de dezvoltare veche de cateva milenii. Un fleac…

Un weekend placut!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate