Ceea ce m-a frapat intotdeauna in cazul Romaniei in perioada post-decembrista a fost non salanta cu care populatia si conducatorii ei au repetat greseli facute de-a lungul timpului. Romania nu a avut doar o data deficite fiscale nesustenabile, nu si-a stimulat doar o data economia deja supraincalzita si nici nu a apelat doar o data la FMI in disperare de cauza. Mai exact la mult hulitul FMI a apelat de … noua ori dupa revolutie, daca am numarat corect.

Iar exemplele ar putea continua fie ca vorbim de privatizari, de cresteri nesustenabile de salarii sau pensii, de neglijarea investitiilor publice. In 30 de ani a fost timp suficient ca sa ne lamurim, iar si iar, cat de paguboase sunt toate aceste abordari si ca, de fiecare data, ne-au dus intr-o fundatura. Si cu toate acestea persistam si, in loc sa progresam, le repetam.

Ce semn mai bun de incapacitate de a invata din greseli vrem decat posibilitatea extrem de ridicata de a fi retrogradati din categoria tarile recomandate investitiilor in categoria investitiilor speculative. Este practic o intoarcere a Romaniei cu 12 ani in urma cand a fost scoasa de Standard&Poors din categoria tarilor a caror datorie era recomandata pentru a fi finantata. Spre comparatie Polonia este azi trei niveluri peste Romania…

Esecurile tranzitiei si incapacitatea de recupera decalajul fata de tarile central europene, pozitionarea constanta la coada Europei in mai toate domeniile au indus un cult al fatalismului printre romani, o consolidare constanta a complexului de inferioritate romanesc. Noi suntem primii care avem grija, cu obstinatie sa ne amintim in ce tara europeana de mana a treia traim.

Reteta este sigura: alegem caracteristicile in care tara de referinta exceleaza si apoi ne comparam cu ele. Alegem sa ne raportam la curatenia din Germania, la turismul din Grecia, la invatamantul din Finlanda, la pensiile din Franta si, bineinteles, vrem ca taxele si impozitele sa fie cele romanesti, iar amenzile asa cat sa le poti plati fara sa iti para rau. Ajungem astfel la compararea Romaniei cu o tara al carei nume ar fi, fara doar si poate, Utopia.

Nu am nicio indoiala insa ca, dupa acelasi model, am putea gasi acele dimensiuni pe care Romania sa fie invidiata fata de o buna parte a tarilor europene, chiar daca ele ar purta aceleasi nume ca cele de mai sus: Germania, Grecia, Finlanda, Franta. Pentru ca nicio tara sau popor nu e perfect. Dar noi preferam sa ne cufundam in complexul romanesc…

Complex care ne da certitudinea ca nu putem, nu avem cum sa performam mai bine decat orice alta tara din Europa, atata vreme cat ne-am invatat atat de bine cu postura codasilor. Iar aceasta certitudine o pastram chiar si atunci cand cifrele o contrazic flagrant. Si ma refer aici la modul spectaculos in care Romania (si alte tari din Estul Europei) au reusit sa administreze pandemia cu care inca se confrunta intreaga lume.

Acum, odata ce a trecut partea cea mai dificila, vedem o serie de viteji care ne explica cat de exagerate au fost masurile de izolare. Cum am fi putut noi sa nu mai stam in case ca tot nu s-ar fi intamplat nimic. Cat de nedreptatiti au fost cei care au fost amendati si ca, de fapt, amenzile mai mici sau chiar lipsa lor ar fi fost de dorit.

Astfel de oameni ignora ca, de fapt, noi nu trebuie sa ii credem pe ei pe cuvant. De fapt putem sti exact ce s-ar fi intamplat privind inspre vest. Stim exact ce s-ar fi intamplat daca masurile de restrictie ar fi fost intarziate, stim exact ce s-ar fi intamplat daca in lipsa amenzilor oamenii ar fi umplut strazile, terasele si restaurantele. Pentru ca, de data asta, pentru prima data poate, tarile vestice nu ne-au mai oferit un exemplu, ci un contraexemplu. De fapt noi, alaturi de altii, le-am oferit calea de urmat. Insa nu putem concepe acest lucru. Nu-i asa?

Incapacitatea unora dintre noi de a recunoaste o astfel de victorie devine extrem de periculoasa in cazul probabil al unui al doilea val al pandemiei la toamna. Perceptia eronata ca masuri mai laxe ar fi dat aceleasi rezultate si presiunea unei parti a opiniei publice in acest sens risca sa duca efectele unui eventual al doilea val intr-o zona necontrolabila. Iar o astfel de situatie ar friza absurdul. Sa poti controla atat de bine primul val si sa esuezi in controlul celui de al doilea ar fi de neiertat.

Iar daca in Romania exista unii care considera ca acceptarea unei rate de mortalitate precum in Italia, Marea Britanie sau Spania era un pret care trebuia platit, nu pot decat sa me bucur ca sunt doar o minoritate neglijabila.

Si, in final, stiti ce? Sunt mandru ca viata unui bunic in Romania este mai de pret decat viata unui bunic in Suedia.

Un weekend placut!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate