[R*] Nu am decat doua luni de cand am intrat in lumea Facebook si inca descopar acest univers. Aceasta noua calitate imi confirma o tendinta pe care am observat-o de ceva vreme in spatiul public. In contextul amplificarii tendintelor nationaliste si populiste din Europa, si in Romania asistam la o resuscitare a ideilor care promoveaza nationalismul economic. Ideile pe care le-am vazut vehiculate imi dau prilejul sa constat existenta a cel putin 4 tipologii de nationalisti economici fara a avea pretentia unei clasificari exhaustive. Veti constata probabil ca exista persoane care apartin mai multor tipologii simultan.
In primul rand, grupul “nostalgicilor”, grup format din cei care apreciaza si regreta toate ctitoriile industriale din epoca Ceausescu: otelarii, combinate chimice, uzine de masini grele etc. Pentru ei este extrem de important ca atunci se produceau “bunuri”. Faptul ca Romania astazi s-a orientat intr-o mult mai mare masura pe furnizarea de servicii nu ii satisface, pentru ca acestea nu sunt tangibile. Chiar daca in Romania procentul contributiei industriei la PIB este peste media europeana, ei considera ca Romania a fost dezindustrializata in mod premeditat, deoarece firmele romanesti din epoca Ceausescu erau atat de performante incat firmele din Europa de Vest si tarile de provenienta au tras sfori pentru a le desfiinta. Ei sunt cei care considera ca privatizarile au fost pripite, ca au fost facute in favoarea investitorilor straini si ca firmele puteau de fapt sa ramana foarte bine si in proprietatea statului.
Acestui grup as vrea sa ii amintesc ca economia romaneasca la sfarsitul anilor 80 era practic in genunchi. Programul de rambursare fortata a datoriei externe dusese la incetarea oricaror importuri de tehnologie, ceea ce facea ca firmele romanesti sa produca mult, prost, energofag si sa concureze in strainatate in primul rand prin pret. In aceste conditii, disparitia CAER a fost o lovitura naucitoare pentru conducerile majoritatii firmelor de stat care erau obisnuite mai ales sa produca si mai putin sa concureze si sa vanda.
Da, au existat si firme care aveau vocatia sa devina puteri regionale. PETROM era una dintre acestea. Nu exista nimic care sa o impiedice sa aiba cel putin acelasi succes ca si MOL-ul unguresc sau PKN-ul polonez. Cu o singura conditie: un management profesionist, transparent, etic, si mai ales cu viziune. Toate acestea in locul clasicelor “capuse”.
Ceea ce ma duce la observatia ca cresterile de productivitate si cresterea competitivitatii economiei romanesti s-au facut tocmai in urma privatizarilor si nu in pofida lor. Da, din pacate, lipsa capitalului romanesc a facut ca majoritatea privatizarilor sa fie facute cu capital strain. Dar ar fi fost de preferat sa asistam cu mandrie patriotica la stingerea treptata a economiei din lipsa injectiilor de capital si prin sifonarea valorii adaugate spre grupuri de initiati? Romani ce e drept…
A doua categorie as numi-o ca fiind cea a “etatistilor”. Cei care considera ca statul ar trebui sa revina in economie prin nationalizari, rascumparari de participatii, in principal de la firmele straine care detin companii considerate strategice, si construirea de companii de stat noi. In aceasta categorie i-as include si pe cei care vor sa creeze un fond national al Romaniei care sa faca de toate: de la companii de stat noi, pana la scoli, gradinite, spitale, sa finanteze antreprenori si multe altele.
Aceasta categorie pare sa ignore istoria absolut dezastruoasa a administrarii entitatilor economice de catre statul roman. Sunt numeroase exemplele de firme romanesti duse in faliment printr-o administrare defectuoasa si care apoi, odata privatizate, au inceput o activitate profitabila care le fusese interzisa sub administrarea statului. Probabil cele mai strigatoare la cer exemple de firme care erau menite sa fie profitabile si au esuat lamentabil au fost cvasi monopoluri precum Loteria Romana si Posta Romana, sau o companie precum Hidroelectrica.
Cei din acest grup sustin ca “This time is different” dar mie sincer nu imi este clar de ce. Ce anume s-a schimbat in ultimii ani in guvernanta publica, in criteriile de promovare a valorilor, in guvernanta corporativa a firmelor de stat care sa sugereze ca firme de stat nou create vor fi capabile sa concureze de la egal la egal cu cele private si sa faca bani pentru actionari si nu cadouri? Cand ma uit la ideile care se vehiculeaza, nu s-a schimbat mai nimic si pare ca nu am invatat prea multe din ce ni s-a intamplat in trecut.
De exemplu, solutia pe care unii o vad la problema RCA-ului scump este infiintarea unui asigurator de stat care sa vanda polite mai ieftine. Ca si cum calculele actuariale sunt diferite in functie de nationalitatea capitalului. Ca si cum firmele de asigurari care aveau prime extreme de scazute in trecut nu ar fi ajuns falite, in reorganizare sau la recapitalizari. Similar, si o firma de stat atat de generoasa va sfarsi prin a se decapitaliza si prin a trebui sa fie apoi recapitalizata din banii nostri, ai tuturor. Aparent exista oameni care inca mai cred ca daca iti faci un restaurant, o sa mananci gratis…
Tot aici i-as plasa si pe cei care care isi doresc un Fond de tara, al carui scop este insa intr-o confuzie totala. El este denumit ba suveran (visand la exemplul Norvegiei), ba de dezvoltare, ba de investitii, ba de dezvoltare si investitii (copiind modelul proaspatului fond polonez). Unii il vad cu bani de la stat, altii il vad listat. Cateva clarificari sunt necesare.
Mandatul unui astfel de fond este extrem de important, deoarece doar in felul acesta se pot seta apoi criteriile lui de performanta. Un fond suveran precum cel din Norvegia investeste in orice active internationale, cu predilectie listate, care aduc randament investitional. Deci nu are nicio legatura cu dezvoltarea Norvegiei, scopul lui fiind sa inmulteasca banii pe care ii are in administrare. O oarecare legatura cu dezvoltarea poate sa aiba al doilea fond norvegian, de vreo 40 de ori mai mic, care investeste doar in Norvegia si tarile scandinave dar, iarasi, cu o pondere de 60% in active listate. Deci astfel de fonduri de investitii au ca principal mandat inmultirea banilor.
Un fond de dezvoltare este un altfel de “animal”. Criteriile lui sunt legate mai degraba de niste obiective de dezvoltare si de angrenare economica. Cu toate ca au o utilitate sociala de necontestat, construirea de spitale, scoli si gradinite, canalizari si alte astfel de proiecte de care Romania chiar are nevoie nu inmultesc banii fondului, ci doar ii cheltuiesc. Ca sa nu mai vorbesc ca pe astfel de zone tentatia imixtiunii politice va fi extrem de mare pentru a prioritiza anumite proiecte. Si pana la urma astfel de proiecte nu ar trebui sa se faca de la bugetul central si cele locale?
Invocarea Poloniei ca model pentru un astfel de fond este absolut prematura in conditiile in care Polski Fundusz Rozwojowy de abia s-a infiintat, iar mandatul sau, asa cum este descris pe site, mi se pare foarte confuz. Dupa ce 20 de ani nu am simtit nevoia sa urmam modelul reformist testat al Poloniei si sa recuperam decalajul de 10 ani care ne-a despartit in mod constant de ei, graba cu care copiem acum niste modele nationalist-etatiste discutabile sugereaza ca nu copiem modele care ne fac mai buni, ci mai degraba pe cele care slujesc unor decizii deja luate.
Nu sunt impotriva un fond suveran, dar sunt sceptic in legatura cu posibilitatea de a-l proteja de influente politice intr-o tara ca Romania. Un subiect pe care pana si Norvegia l-a tratat cu toata seriozitatea, punand fondul sau suveran sub umbrela Bancii Centrale.
A treia categorie este cea a “izolationistilor”. Cei care, de exemplu, considera ca Romania ar trebui sa isi exploateze resursele naturale de una singura, sa se bazeze aproape in exclusivitate pe ele si sa importe sau sa exporte cat mai putin. Ei sunt cei care fac apologia industriei carbonifere din Romania, care ar trebui pastrata si chiar dezvoltata, in pofida calitatii inferioare a carbunelui si a slabei productivitati. Tot ei sunt cei care considera ca gazele din Marea Neagra ar trebui sa ramana integral in Romania pentru ca firmele romanesti sa beneficieze de gaz ieftin. Ca urmare, interconectarile cu retelele de gaz din tarile din jur sunt neavenite, deoarece nu au ca scop decat sifonarea zacamintelor de gaz romanesti catre tarile din regiune.
Acestora le-as aminti faptul ca, totusi, Romania este una dintre tarile cel mai putin dependente de importul de energie, dar nu este total independenta, mai ales in sezonul rece. Mai mult, proliferarea centralelor electrice pe gaz, mai curate si mai flexibile, nu va face decat sa creasca consumul de gaz. Din acest motiv, interconectarea cu alte retele din regiune raspunde cerintei de diversificare a surselor de aprovizionare. In alte tari din Balcani se construiesc terminale de gaz lichefiat de care, prin interconectare, la nevoie, poate beneficia si Romania, mai ales in conditiile in care pana la exploatarea gazului din Marea Neagra mai este cale lunga.
Pe de alta parte, chiar nu inteleg ce si-ar dori acesti compatrioti. Lipsa conectarilor cu tarile vecine? Conectari prin care doar sa primim gaze, dar sa nu dam nimic? Isi imagineaza ca intr-o piata a gazului liberalizata putem vinde local gaz ieftin, sub pretul pietei, si gaz mai scump, la pretul pietei, la export? Presupunand ca ar fi posibil, cine ar plati acest cost de oportunitate si de ce? De altfel modelul unei economii bazate pe gaz ieftin ma duce cu gandul la “inalta” competitivitate economica oferita de tari precum Venezuela, Rusia sau cele din Orientul Mijlociu.
A patra categorie este cea a “realistilor”. Oameni care isi pun sperantele in dezvoltarea, stimularea si pe alocuri protejarea economiei private romanesti. Este categoria de care ma simt cel mai apropiat. Da, capitalul privat romanesc trebuie incurajat sa se coaguleze si apoi sa fie alocat in zonele cele mai eficiente ale economiei, indiferent daca ele produc bunuri sau servicii. Da, antreprenorii trebuie formati, ajutati si incurajati, deoarece ei sunt cei mai in masura sa identifice cele mai bune oportunitati de investire. Statul trebuie sa creeze contextul favorabil lor, nu sa devina si arbitru si jucator.
Dar asta presupune ca toti cei care sunt in pozitii de decizie si sunt zilele acestea avocatii nationalismului economic sa se asigure ca mediul de afaceri romanesc are parte de un teren de concurenta echitabil, mai ales atunci cand vine vorba de cel mai mare client, statul roman. Pentru ca profiturile si averile facile nu vor cauta decat oportunitati facile, promovand oameni de o calitate etica si profesionala discutabila, in dauna celor care vor sa faca performanta in Romania.
In egala masura, mediul privat trebuie sa renunte la iluzia ca cerand taxe si impozite tot mai mici vor sfarsi cu autostrazi, o forta de munca calificata mai numeroasa si mai sanatoasa. Asta inseamna insa sa aiba mai multa incredere in faptul ca tara nu este condusa de “nostalgici”, “etatisti” sau “izolationisti”, ci pur si simplu de oameni realisti.
Un weekend placut!
*comentariu republicat
Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate