Victoria premierului Orban pentru al patrulea (!) mandat, desi anticipata, face sa sune din nou sirenele de alarma in Europa. Politicienii si presa “main stream” se grabesc sa isi manifeste ingrijorarea profunda in ce priveste calea pe care a ales sa ramana Ungaria si pe alocuri sa recurga la amenintari mai mult sau mai putin voalate. O perdea de fum menita sa ascunda adevaratele responsabilitati pentru evolutiile politice din Europa. O confuzie prin care se analizeaza efectele, ignorandu-se cauzele. 

Bineinteles ca d-nul Orban are propriile slabiciuni si propriile excese. Nu imi propun sa contest acest lucru. Dar faptul ca, in pofida acestora, ungurii s-au prezentat in masa pentru a-i credita formatiunea politica cu 2/3 din voturi ar trebui sa dea mai mult de gandit. Sufera oare ungurii de o amnezie colectiva, prin care nu realizeaza ca isi datoreaza prosperitatea apartenentei lor la UE? Sincer, ma indoiesc ca majoritatea ungurilor isi imagineaza ca tara ar fi putut ajunge la nivelul actual de dezvoltare fara integrarea in UE, fara asistenta financiara primita si fara investitiile straine directe primite prin liberalizarea pietelor. Si atunci cum se explica faptul ca retorica anti-UE a d-lui Orban nu ii demobilizeaza?

Cred ca explicatia rezida in “trauma“ suferita in urma experientei prin care sute de mii de imigranti au traversat Ungaria, invadand practic la un moment dat spatii publice precum gara din Budapesta si facand ca temporar situatia sa fie scapata de sub control. Cei care minimizeaza aceasta variabila sustin ca oricum imigrantii nu s-ar fi stabilit in Ungaria si ca nu acestea au fost motivele pentru care ungurii l-au votat pe Orban. Priviti cum a aratat calea de migratie si Budapesta dupa trecerea multimilor de migranti si poate veti reusi sa intelegeti mai bine temerile ungurilor si aprecierea lor pentru faptul ca premierul Orban a adus situatia sub control. 

Acestea nu au fost scenarii ipotetice. D-nul Orban nu trebuia crezut pe cuvant in perioada campaniei electorale. Au fost evenimente traite de unguri pe viu, care i-au facut sa realizeze consecintele dezastruoase pe care un flux de imigranti scapat de sub control poate sa il aiba asupra Ungariei. In aceste conditii, “corectitudinea politica” europeana ramanea un subiect de salon, de care d-nul Orban a hotarat sa se desparta. Politician abil, a decis sa raspunda temerilor populatiei cu o campanie axata in primul rand pe opozitia cu orice pret la politica imigrationista a UE. Sigur ca accentele au fost de multe ori ingrosate, pe alocuri chiar scandaloase, sigur ca au existat exagerari, dar pana la urma popularitatea d-lui Orban ramane un efect. Asa cum un efect este si ascensiunea in mai toata Europa a partidelor nationaliste cu o retorica anti-imigrationista si anti-UE. 

Pentru ca raul originar a fost produs in mod aparent voluntar si constient prin pozitia politica unilaterala a cancelarului german intr-un moment crucial. Tocmai acest lucru a dat si da frisoane multor tari mici: precedentul creat, prin care consecintele unei decizii unilaterale de incurajare a imigrantilor sunt apoi solutionate prin impunerea de masuri tarilor care nici macar nu au fost consultate initial. De abia aceasta eroare de judecata a inceput sa rostogoleasca bulgarele ascensiunii partidelor nationaliste in intreaga Europa. Cutia Pandorei a fost deschisa si din acel moment imposibilul a devenit posibil.

Decidentii germani, din pacate, nu au ignorat doar opiniile colegilor din UE, ci aparent si ingrijorarile propriei populatii. O divergenta care nu s-a dorit a fi reparata nici macar in ceasul al doisprezecelea, cel al ultimelor alegeri din Germania. In august 2017, d-na Merkel sustinea ca nu are niciun regret pentru faptul ca permis intrarea in Germania a 1 milion de imigranti in doar un an…

Rezultatele alegerilor au fost pe masura, reusind “performanta” de a face partidul de extrema dreapta AfD a treia forta politica in Parlament. Prima prezenta a unui partid de extrema dreapta in Parlamentul german dupa mai mult de o jumatate de secol. Profesorul Dan Dungaciu imi spunea intr-un interviu:

“Pe termen scurt, a fost o victorie a lui Merkel. Dar, daca pui urechea, auzi scartaituri. Atunci cand iti iese cu 13% un partid de extrema dreapta in Franta, in Danemarca, in Olanda, nu e mare lucru. Dar cand iese in Germania, inseamna ca s-a depasit o linie rosie, un consens postbelic esential. S-a nascut „dreapta dreptei”, de care se ingrozeau germanii. Tasnirea unui partid de extrema dreapta a pus in criza consensul german. Nu stim inca efectele psihologice ale acestei ascensiuni si masura in care va potenta alte crize in Germania: de pensii, militare, de securitate etc.”

Era greu de anticipat acest lucru? Era greu de inteles ca tensiunile sociale cauzate de fluxul masiv de imigranti nu vor face decat sa sugereze catre ce riscuri se indreapta Germania viitorului?

Ce vreau sa spun este ca exact politicienii de la Berlin, Paris sau Bruxelles, care se grabesc sa condamne ascensiunea partidelor nationaliste in Europa, refuza sa isi asume faptul ca sunt primii responsabili pentru acest fenomen prin faptul ca au decis sa ignore temerile propriului electorat, pentru ca au luat decizii irevocabile, pentru care nu aveau niciun mandat. Cate voturi ar fi strans d-na Merkel daca in campania electorala a penultimelor alegeri ar fi anuntat ca intentioneaza sa deschida calea in Germania pentru milioane de imigranti?

Prin ignorarea temerilor propriului electorat, partidele mainstream nu au facut decat sa se delegitimeze. Astfel, au deschis larg calea partidelor nationaliste in Europa, care nu fac decat sa se hraneasca din angoasele populatiei si din frustrarea in legatura cu establishmentul european consacrat si cu mecanismul decizional al UE, prin care cele mai puternice tari din Europa pot pune in fata faptului implinit un continent intreg, pentru ca apoi sa ii reproseze lipsa de solidaritate.

Atata timp cat nu vor veni mesaje convingatoare din partea politicienilor europeni inca aflati la putere ca au invatat ceva din greselile trecutului, atata vreme cat “corectitudinea politica” va prevala in fata temerilor si emotiilor populatiei, sunt sanse reale ca noi tari sa se alature Ungariei. Temerea ca printr-o integrare mai profunda tarile mari isi vor impune propria agenda si ca tarile mici nu vor avea nicio sansa va continua sa alimenteze contestarea autoritatii transnationale emanate la Bruxelles sau in capitalele celor mai puternice state europene.

Asa ca, in pofida exceselor sale, va propun sa nu ucidem mesagerul maghiar care anunta incapacitatea elitelor europene de a se cupla la prioritatile si temerile sociale si economice ale cetatenilor lor.

Un weekend placut!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate