Aproape ca a devenit de bonton sa anunti ca in niciun caz copiii tai nu vor ramane in tara. In momentul in care intrebi de ce nu s-ar putea realiza si in tara, esti privit mai degraba cu compatimire, sau, in cel mai rau caz, esti supus tirului de argumente pentru care aceasta tara nu ne merita copiii, iar acestia trebuie sa plece in alta parte, unde sa fie “fericiti”.
Privesc astfel de opinii cu sentimente amestecate: si intelegere, dar si profunda dezamagire. Intelegere deoarece, ca parinte, pot sa inteleg de ce ne dorim in final ce este mai bun pentru copiii nostri. Sau, mai precis, ce credem noi ca este mai bun pentru copiii nostri. Iar pentru asta suntem dispusi sa platim pretul despartirii, al lipsei de sprijin si al singuratatii la batranete. Pe de alta parte, un astfel de comportament individual multiplicat la nivelul unui popor, al unei tari, creeaza un proces autodistructiv teribil, care ne va duce intr-o infundatura a declinului demografic, cultural si economic. Iar asta ma obliga la niste intrebari dificile, provocatoare si poate nu intotdeauna “corecte politic” (politically correct) pe care mi le pun si vi le pun, chiar cu riscul de a-i scandaliza pe unii dintre dumneavoastra.
Deci ne incurajam copiii sa plece din tara, cu gandul ca in alta parte vor fi mai fericiti… Dar de unde stim noi, parintii lor, ca dezradacinarea ii va face mai fericiti? Cu ce drept hotaram noi in locul lor ca departarea de tara si de cei dragi ii va face fericiti? Ma intreb asta pentru ca realitatea este mult mai nuantata si nu presupune intr-un mod univoc fericirea generala. Am cunoscut persoane care si-au trimis copiii la studii in strainatate impotriva dorintei lor, ba chiar impotriva plansetelor lor. Am cunoscut parinti care isi descurajau copiii care doreau sa se intoarca in tara. Si am cunoscut parinti teribil de singuri, care regretau prea tarziu presiunea pusa pe proprii copii pentru a emigra. Si as putea sa ma mai intreb: cati dintre cei care clameaza fericirea si succesul in strainatate sunt sinceri si cati o fac pentru a nu fi etichetati ca “ratati”?
Asistam insa la o schimbare de perceptie? Urmarind stirile, ma bucura nespus sa vad din ce in ce mai multi romani, mai ales tineri, inalt calificati pentru care intoarcerea in tara pentru a pune umarul nu mai este privita ca un simptom al esecului, ci ca un simptom al implicarii si al responsabilitatii. E un lucru care mi se pare formidabil si care sper sa se amplifice in viitor. La inceputul anilor 2000, in contextul boom-ului economic irlandez, pentru prima data in istoria tarii, fluxul migrationist pe directia SUA-Irlanda s-a inversat. Numarul irlandezilor americani emigrati din SUA in Irlanda il depasise pe cel al irlandezilor care emigrau in SUA. Deci se poate, in conditiile in care economia ofera suficient de multe oportunitati pentru capital uman de calitate.
Deocamdata nu suntem in aceasta situatie, iar primul pas in directia hemoragiei de tinere talente sunt studiile in strainatate, in conditiile in care calitatea educatiei in Romania s-a degradat de la un an la altul. Sau, de ce sa nu o spunem, si pentru ca in unele facultati straine admiterea este mai lipsita de stress decat in Romania. (N.B. Intr-o facultate precum Automatica in Bucuresti, conditiile de intrare pe baza de examen sunt mult mai restrictive decat conditiile de admitere in multe facultati straine). Odata acest pas facut, o parte dintre absolventi prefera mai degraba sa isi gaseasca o slujba in strainatate decat sa se intoarca in tara, in unele situatii obligati fiind de plata creditelor pentru finantarea studiilor. Ceea ce ma face sa imi pun urmatoarea intrebare.
De ce consideram absolut normal sa platim studiile din strainatate ale copiilor, dar, in tara, invatamantul universitar trebuie sa fie gratuit pentru toata lumea? Da, stiu, imi veti spune ca va merita platit atunci cand va avea calitatea universitatilor din vest. Vestea proasta este ca atat timp cat va fi gratuit pe o scara atat de larga precum cea de azi, el nu va avea nicio sansa sa ajunga la nivelul celor din vest. Am mai spus-o si repet. Nu e posibil ca, avand cele mai mici venituri bugetare raportate la PIB din Europa, sa alocam catre educatie un procent din PIB “european”. Pentru ca pur si simplu nu sunt destui bani. Si atunci, singura cale a iesirii din subfinantarea invatamantului superior este ca el sa ofere, intr-o masura mult mai mica, gratuitate, sigur in schimbul oferirii unor criterii clare de performanta academica. Dar asta cu o conditie esentiala: asa cum un invatamant de calitate va costa studentii, in egala masura, un invatamant de proasta calitate ar trebui sa coste universitatea care il furnizeaza.
Pentru ca limitarea gratuitatii invatamantului superior, chiar daca stiu ca nu suna bine deloc, mai are o consecinta benefica economic. Impiedica transferul aberant de avutie din Romania spre tarile dezvoltate, in conditiile in care multi tineri care beneficiaza de invatament superior gratuit ulterior emigreaza. Este invatamantul gratuit un drept? Din perspectiva unui popor si a unei tari el este cel putin in egala masura o investitie. O investitie in tinerii nostri, pentru ca, odata cu absolvirea, atat ei cat si comunitatea sa beneficieze de pe urma formarii lor profesionale.
Argumentul tipic in aceste cazuri este ca e dreptul fiecaruia sa aleaga unde sa lucreze. Desigur, principial e dreptul lui sa aleaga, atata vreme cat diploma sa este produsul propriilor investitii. In vest sunt numeroase cazurile in care tinerii isi finanteaza studiile prin credite. Greu sa sustii ca astfel de absolventi nu au dreptul sa munceasca unde vor, avand in vedere ca isi vor petrece cativa ani buni platind ratele la creditul de studii pe care l-au luat. Insa un sistem care furnizeaza studii gratuite pe scara larga creeaza un mare hazard moral. Ofera un credit a carui returnare ramane la latitudinea beneficiarului. Dreptul invidului la educatie superioara gratuita nu presupune de fapt nicio obligatie din partea lui.
Eroarea care cred ca se face este lipsa de intelegere a faptului ca deciziile individuale nu au doar consecinte asupra individului, mai ales din momentul in care acelasi tip de comportament incepe sa se multiplice la nivelul societatii. Nu sunt doar problema individului si atat. Deciziile individuale insumate au de fapt consecinte la nivelul intregii populatii din tara. Incurajarea propriilor copii sa emigreze face total abstractie de eforturile depuse de comunitate de a-i educa. Este un transfer de finantare, culmea, catre tarile bogate, decis practic la nivel individual. In acest context, merita observata ipocrizia unora dintre aceste tari, care sunt scandalizate de plata asigurarilor sociale catre imigranti din UE, dar nu sunt deranjate sa fie “asistate” de tari din UE care “exporta” profesionisti gata educati. ( Puteti fi siguri ca nu sistemul romanesc de sanatate aflat in colaps e motivul renascutei concurente acerbe la Medicina…)
Dintr-o alta perspectiva, incurajarea copiilor sa plece va face ca viitoarele pensii ale celor care raman sa fie si mai mici decat oricum ar fi fost. Din nou ca o consecinta a unor decizii individuale… Pentru ca plecarea copiilor nu va afecta doar pensia parintilor, ci pe a tuturor celor care au varste apropiate de varsta parintilor. Cu toate acestea, e putin probabil ca adultii care au incurajat acest exod al tinerilor sa inteleaga consecintele deciziei individuale asupra propriei bunastari de la pensie. De vina va fi statul, tara, guvernul etc., ca plateste pensii atat de proaste.
Dar plecarea copiilor lipseste Romania nu doar de valoare adaugata si dinamica pozitiva pe care activitatea lor economica o va aduce, ci o lipseste in final de cel mai important agent de schimbare si modernizare. Prospetimea mentalitatilor lor nu va mai contribui la schimbarea tarii, care va ramane prizoniera unei populatii batrane si asistate. In felul acesta, profetia se realizeaza. “Intr-adevar, bine ca au plecat copiii, pentru ca oricum de tara asta se alege praful”. Dar nu cumva se alege praful tocmai pentru ca au plecat?
O explicatie des intalnita este aceea ca aici, dupa facultate, oricum nu aveau nicio sansa sa isi gaseasca un loc de munca sau, mai mult, ca trebuiau sa dea mita pentru a fi angajati. Daca intr-adevar asa este, intrebarea pe care mi-o pun este: oare responsabilitatea este a “tarii”, sau a individului pentru deciziile luate? In prezent, exista o lipsa acuta de forta de munca calificata in numeroase domenii. Firme romanesti si straine incearca sa isi fure unele altora cei mai buni angajati in domenii de activitate care necesita o calificare medie sau inalta. Nu ar fi normal, ca absolvent de liceu, sa te documentezi si sa te indrepti spre acele domenii unde este ceruta forta de munca? Daca mergi spre zone deja saturate de oferta de forta de munca, intr-adevar, e posibil sa iti fie greu sa te “realizezi” in Romania. Dar in ce masura e vina tarii pentru asta?
E corecta extrapolarea ca esecul profesional al parintilor se va replica si in cazul copiilor, justificand astfel atitudinea defetista a adultilor? Sau, de fapt, totul depinde de calitatea deciziilor pe care parintii le-au facut in viata lor profesionala si deciziile pe care copiii lor le vor face. Pana la urma exista foarte multi tineri care s-au realizat in Romania si sunt fericiti aici. Au fost doar norocosi, sau e vorba de mai mult decat atat?
Filozofia unora dintre parintii care decid sa se desparta de proprii copii este: “copilul nu are nicio obligatie fata de mine. Trebuie sa isi vada de viata lui si atata tot.” Si totusi. Responsabilitatea fata de parinti si familie se educa, se dezvolta. Majoritatea dintre noi simtim dorinta si placerea de a avea grija de proprii parinti, pentru ca asa am fost educati. Desigur ca niste copii “indoctrinati” cu teoria individualismului in contrapondere la valorile familiale vor lua decizia ca in final sa plece fara sa se uite inapoi. Iar noi ne vom consola cu gandul ca asta a fost decizia lor. Nu. In primul rand, a fost decizia noastra ca parinti, prin modul in care i-am educat. Cei care au calatorit in Europa au observat, banuiesc, cat de diferite sunt relatiile familiale din tarile anglo-saxone fata de cele latine. Tine de valori, tine de cultura, tine de educatie.
Spun ca ar trebui sa ne tinem copiii cu forta in tara? Catusi de putin. Spun ca ar trebui sa ii ajutam sa ia deciziile corecte si informate, prezentand avantajele si dezvantajele unei astfel de decizii. Fara a le repeta la nesfarsit “aici totul e prost, afara e totul perfect”. Cei care ati calatorit suficient de mult stiti ca nici aici nu e totul prost, dupa cum nici afara nu e totul perfect. Si, mai ales, daca vor sa se intoarca, sa nu consideram asta ca un esec personal al lor (sau al nostru!). Dimpotriva, este un lucru care cred ca merita intreaga noatra apreciere si recunostinta.
Romania este de fapt un teren excelent pentru toti cei care au o vocatie antreprenoriala. Romania este inca o economie emergenta, care ofera o gramada de oportunitati celor cu idei si cu disponibilitatea de a-si asuma riscul de incerca sa le puna in aplicare. Nu intamplator antreprenori straini vin sa deschida afaceri in Romania, iar o parte din strainii care au venit sa lucreze in aici pe o durata limitata sfarsesc prin a lucra pe o durata nelimitata, cerand eventual si cetatenia la sfarsit. ( Ce ziceti de urmatoarea gluma care circula in comunitata expatilor din Romania. Doi expati A si B se intalnesc. A: Hi, how are you? B: Well, I came here to stay for 6 months and I have been staying for four years already. A: Well, aren’t we all?)
Sunt tata a doi copii si o sa respect decizia lor, asiguradu-ma ca sunt informati. Dar mi-ar placea sa ii vad realizati intr-o alta Romanie, schimbata in bine de ei si de colegii lor de generatie.
Un weekend placut!
Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate