In cursul acestei saptamani am avut onoarea de a fi invitat la un eveniment organizat de Consiliul Fiscal la sediul BNR. Obiectul dezbaterii a fost, cum altfel, noul Cod Fiscal si consecintele pe care le are la nivel macroeconomic. Evenimentul a debutat cu o prezentare argumentata a presedintelui Consiliului Fiscal, care a explicat in mod concret avizul negativ al Consiliului, motivat in esenta “de existenta unui risc extrem de deteriorare permanenta si de proportii a pozitiei finantelor publice ale Romaniei”. Conform estimarilor Consiliului fiscal, in cazul in care planul de taieri de taxe si cresteri de cheltuieli va fi aplicat, deficitul bugetar va depasi 3% din PIB in 2016 si ar putea atinge 5% din PIB in 2017. Estimari care cred ca au fost fundamentate intr-un mod credibil. In continuare as vrea sa va impartasesc comentariile facute de mine cu acest prilej.
In pofida dezbaterilor deosebit de emotionale care au loc zilele acestea, pe o tema despre care, altminteri, cifrele ar trebui sa vorbeasca de la sine, razbate totusi un obiectiv comun, si anume, preocuparea pentru asigurarea unui ritm de crestere inalt si sustenabil al economiei romanesti. Principala divergenta este legata de modul in care ar trebui realizat acest obiectiv, in conditiile in care avem doua strategii alternative pe care le-as denumi “dezvoltare prin delegare” si “dezvoltare prin asumare”. Adica, in primul caz, ca stat, ma declar incapabil sa administrez intr-un mod eficient resursele financiare si atunci le las la dispozitia sectorului privat, asteptand ca el sa le administreze mai eficient si, prin efort conjugat, sa duca la dezvoltare economica. In cel de-al doilea caz, statul isi asuma rolul de administrator al resurselor publice si de creare a vectorului de dezvoltare.
Din punctul meu de vedere, in pofida istoricului net defavorabil, statul roman pur si simplu nu isi poate permite in acest moment luxul de a nu isi asuma dezvoltarea si de a o delega doar catre mediul privat. (Cu o remarca inspirata, prof. Daniel Daianu observa cu acest prilej ca nu ar fi o “dezvoltare prin delegare” ci, mai degraba, o “dezvoltare prin abandonare”, o abandonare a rolului pe care un stat trebuie sa si-l asume intr-o economie emergenta.) Sigur ca exista o intreaga literatura de specialitate care dezbate rolul statului in economie, dar cred ca aceste dezbateri isi au rostul in primul rand in economiile consolidate. Intr-o economie emergenta, statul are obligatia sa isi asume rolul de finantator si coordonator al dezvoltarii. Iata de ce.
Asa cum explicam si in comentariul “O discontinuitate imperios necesara”, Romania ultimelor doua decenii sta marturie pentru ce inseamna o dezvoltare neadministrata, chiar haotica. O alocare de tip “piele de leopard” a dezvoltarii pe teritoriul Romaniei in care “pungi de dezvoltare”, cu somaj practic zero si in care companiile “se bat” pentru angajati in conditiile in care sistemul educational nu ofera suficient personal calificat, coexista cu enclave de saracie “aparate” de contagiunea bunastarii datorita lipsei unei infrastructuri care sa le scoata din izolare. In loc ca dezvoltarea sa fie relocata catre zonele subdezvoltate, in cel mai bun caz oamenii sunt cei relocati spre zonele dezvoltate, ceea ce este de natura sa creeze probleme sociale, demografice si sa mentina ecartul de dezvoltare. Aceasta situatie nu poate fi rezolvata prin delegarea dezvoltarii catre mediul privat. Nu mediul privat va construi reteaua de infrastructura necesara si nu mediul privat va putea construi sistemul educational al tarii, ca sa ma refer la doar doua domenii. In esenta, statul este obligat sa se implice in dezvoltare si sa isi asume responsabilitatea autoreformarii sale pentru ca “rateurile” date in trecut sa nu se mai repete. Dar aceasta implicare necesita o putere financiara pe masura, ceea ce ma duce la un alt aspect. Nu am inteles niciodata de ce ne temem de cresterea veniturilor bugetare, de ce in momentul in care acestea cresc peste asteptari ne hotaram sa adoptam masuri care sa le aduca inapoi.
Realitatea este ca Romania are printre cele mai scazute venituri bugetare raportate la PIB din Europa. In aceste conditii, orice discutie legata de tinte de alocari bugetare raportate la PIB la nivel european (2% pentru aparare etc.) nu are niciun rost cata vreme nu exista si obiectivul ca veniturile bugetare raportate la PIB sa ajunga la nivel european. Ca e vorba de aparare, de educatie, de sanatate, toate acestea vor fi vesnic condamnate la subfinantare relativ la media europeana, pur si simplu pentru ca bugetul Romaniei este prea mic fata de nivelul pe care i l-ar permite PIB-ul tarii. Ca urmare, sistemele care au la baza finantarea publica nu au nicio sansa in aceste conditii sa ajunga la standarde europene fara o crestere a veniturilor bugetare. Asertiunea conform careia impozitele scazute sunt cheia atractivitatii pentru investitori risca sa ne duca intr-o fundatura.
Investitorii au un set mult mai complex de criterii cand decid destinatia banilor lor, dintre care nivelul fiscalitatii este doar unul. Calitatea infrastructurii, nivelul de educatie si disponibilitatea fortei de munca, stabilitatea legislativa sunt si ele printre criteriile luate in considerare. Cercul vicios in care Romania risca sa intre este acela in care lipsa celorlalte criterii de atractivitate sunt compensate prin taieri de impozite care, in mod inevitabil, vor face imposibila indreptarea criteriilor deficiente, motiv pentru care se cer din nou compensate de taieri de impozite. Este un cerc vicios care nu poate duce decat in fundatura subdezvoltarii.
Mai merita subliniat un aspect care tine de aceasta data de contexul international. Comunitatea internationala a intrat deja, cel putin pe termen mediu, in zodia instabilitatii. Situatia este o consecinta a reasezarii centrelor de putere economica si militara la nivel mondial, iar simptomele tensiunilor pe care le produc aceste reasezari le vedem peste tot in lume: in zona maritima din apropierea Chinei , in Orientul Mijlociu, Ucraina, zona euro si altele. In aceste conditii, probabilitatea aparitiei de noi crize este in crestere si risca sa reprezinte noul “normal” al anilor care vor urma. Din acest motiv, cred ca este justificat ca politicile macoreconomice sa fie mai degraba conservatoare, mai ales cand ai inca statutul de tara emergenta si “beneficiezi” de atentia si scepticismul mai accentuat al investitiorilor gata sa fuga la cel mai mic semn de instabilitate.
Cateva comentarii despre “delegarea prin asumare“. Ar putea sa functioneze? Sau, cu alte cuvinte, putem avea certitudinea ca banii lasati la indemana mediului privat vor fi investiti? Raspunsul este, din pacate, “nu”. Nu putem avea aceasta certitudine deoarece mediul de afaceri este inca circumspect in ce priveste evolutiile viitoare, manifestand prudenta in intreaga Europa, nu doar in Romania. Acesta este de fapt si unul dintre motivele pentru care Comisia Europeana a avut initativa crearii unui Fond European de Investitii Strategice, menit sa stimuleze cresterea economica si ocuparea fortei de munca. Deci daca in UE se simte nevoia asumarii responsabilitatii dezvoltarii si la nivel centralizat, renuntarea in cazul Romaniei ar fi cu atat mai putin justificata.
Entuziasmul cvasi-general generat de planurile de scadere generoasa a TVA-ului si a altor impozite ma face sa va adresez in final urmatoarea intrebare, la care sa va ganditi cel putin in weekend:
Ce ati prefera sa vedeti in bugetul Romaniei din 2016: scaderea deja planificata a TVA-ului, sau o crestere a bugetului educatiei cu echivalentul a 1 miliard de euro?
Un weekend placut!
Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate