A fost un glont care ne-a trecut razant pe langa ureche. Noua ca investitori, bancheri, angajati, angajatori, consumatori, deponenti si lista ar putea continua. Pentru ca criza din 2008, prin complexitatea sa, a avut un impact grav si profund asupra sistemelor financiare si economice in primul rând din tarile dezvoltate si, printr-un efect de contagiune, asupra restului lumii. Iar interconectarea economiilor lumii, globalizarea au fost elemente de agravare a intregii situatii prin efectul de domino care ar fi aruncat intreaga economie mondiala intr-o profunda criza.

Ben Bernanke, presedintele Fed in momentul izbucnirii crizei, afirma intr-una dintre audierile sale ca „in septembrie si octombrie 2008 a avut loc cea mai grava criza financiara din istoria omenirii, incluzând si Marea Depresie economica”. Si tot el afirma ca „cele mai importante 12 institutii financiare americane s-ar fi prabusit in una, maximum doua saptamani”.

Valul contagiunii care ar fi urmat  ar fi maturat sistemele financiare ale majoritatii statelor, având in vedere canalele de finantare interbancara care strabat lumea in lung si-n lat. Pentru ca absolut toate operatiunile de acest gen au la temelie un ingredient-cheie: increderea.

Or, odata increderea disparuta, inghetarea urma sa fie totala. Ceea ce s-a si intamplat la un moment dat. Practic, nimeni nu mai credita pe nimeni, fie ca era vorba de credite interbancare sau de credite comerciale. Un blocaj perfect, care risca sa duca la un haos economic si social. In acele momente, miza a fost atât de mare, incât principalele banci centrale au hotarat sa treaca linia rosie.

O linie rosie care timp de decenii a ramas litera de lege in mandatul de functionare a oricarei banci centrale.

O linie rosie pentru care orice profesor de economie ar fi picat instantaneu un student, iar un economist si-ar fi pierdut toata credibilitatea agonisita intr-o viata.

O linie rosie care spunea ca bancile centrale nu vor finanta sub nicio forma datoria guvernelor din tarile in care opereaza. Timp de decenii s-a considerat ca o astfel de abordare ar garanta aparitia unui proces inflationist care ar putea scapa de sub control.

Si totusi, asta este exact ceea ce principalele banci centrale ale lumii s-au hotarat sa faca. Pentru a introduce lichiditate in sistem, pentru a debloca canalele de creditare, pentru a evita blocarea bugetelor nationale au inceput sa isi finanteze propriile guverne, creând moneda.

Prin programul de relaxare cantitativa, bilantul contabil al bancii centrale americane, Fed, a crescut cu peste 3.500 de miliarde de dolari prin achizitii de obligatiuni. In momentul sau de vârf, bilantul a ajuns la 25% din PIB, in comparatie cu 6% in perioada precriza.

Sigur ca acum, post factum, se gasesc economisti sau politicieni care sa sustina ca demersurile Fed si ale bancilor centrale au fost excesive si ca banul public nu ar fi trebuit pus la bataie pentru salvarea unor institutii private. Principial corect, dar practic, lucrurile sunt mai complicate.

Adevarul este ca nu stim cu certitudine ce s-ar fi intamplat. Iar bancile centrale au considerat ca miza este atât de mare, pericolul atât de devastator, incat au hotarat sa nu isi asume niciun risc. Pâna la urma, responsabilitatea nu a fost niciodata a chibitilor de ieri sau de azi, ci a bancilor centrale, care trebuiau sa ia o decizie in acele momente.

Readucerea sistemelor financiare pe linia de plutire a functionat. Sangele monetar a inceput sa curga prin venele economiei mondiale, iar lumea a rasuflat usurata si treptat s-a intors la „business as usual”. Si asta fara sa realizeze ca deciziile din acele momente ale bancilor centrale ne-au aruncat intr-o cu totul noua paradigma despre care nu stim nimic si, ca urmare, habar nu avem incotro ne va duce. Si chiar daca bancile centrale dau un mesaj constant de incredere, ca lucrurile sunt sub control si ca stiu exact ce au de facut, asa cum o cere fisa postului, adevarul este ca le-au mai ramas foarte putine instrumente la dispozitie pentru a naviga Intr-o criza viitoare. Ce dovada mai buna putem avea decât faptul ca, in contextul incetinirii economice si a perspectivei unei noi recesiuni, ele se pregatesc sa… creeze din nou moneda.

Sa nu ne fie frica de cuvinte. O astfel de masura este expresia lipsei de munitie cu care se confrunta si care le face sa persevereze intr-o anomalie inceputa acum 10 ani. Ceea ce le da curaj e faptul ca, pana una, alta, inflatia continua sa fie foarte scazuta. Sau nu… Intr-adevar, indicele preturilor de consum este scazut in mai toate economiile dezvoltate, ceea ce sugereaza, culmea, esecul partial al relaxarii cantitative. Pâna la urma, banii fusesera tipariti pentru a stimula fluxurile economice si consumul.

Lipsa inflatiei sugereaza ca, de fapt, banii introdusi cu atata darnicie in sistem s-au indreptat mai degraba catre alte zone. Si daca privim cu atentie, vom vedea ca aceste zone sunt activele financiare, cele imobiliare si activele de lux. Toate accesibile mai degraba unei minoritati decat populatiei in general.

Bursa americana, care a atins deja maxime istorice, este considerata de mai toata lumea a fi supraevaluata, o consecinta a faptului ca investitorii fac investitii „leveraged”, adica dintr-un mix din bani proprii si bani imprumutati ieftin. Practic, prin prabusirea dobânzilor de catre bancile centrale s-a ajuns in situatia fara precedent in care timpul nu mai conteaza când vine vorba de bani.

Costurile de oportunitate, ratele de discount sunt atat de mici, incat un dolar primit peste un an sau doi are aceeasi valoare ca unul primit azi. Iata noua „normalitate”. Si de aici senzatia ca bursa americana incepe sa se apropie tot mai mult de un Caritas in care investitorii pompeaza bani pentru a merge cu turma, sperând ca vor fi ultimii care vor vinde inainte ca mareea sa se intoarca.

Anomaliile fac ca investitorii sa nu mai poata folosi busolele care, in deceniul trecut, le aratau directia. Si atunci, singura directie posibila pentru a nu pierde oportunitati este sa mergi cu turma. Astfel, toate activele financiare au ajuns sa fie corelate, rupand corelatia negativa istorica intre obligatiuni si actiuni, care acum se misca impreuna. Dupa cum masuri luate de Fed in anticiparea recesiunii sunt intampinate cu urale de catre investitori care duc bursele catre noi maxime istorice. In pragul recesiunii…

Practic, suntem intr-o perioada in care evaluarea riscului investitional este complet denaturata si nu mai are nicio legatura cu costul banilor. Pentru ca banii sunt gratis. Iar disperarea de a-i plasa undeva cumva, cu un randament pozitiv, este atât de mare, incat active riscante au ajuns sa fie vanate, in pofida riscurilor de credit. Iar asta mai sugereaza ceva…

Relaxarea cantitativa a bancilor centrale a fost discriminatorie, ducând la o alocare suboptima a acestor lichiditati, marind clivajul intre castigatori si perdanti. Bancile centrale si-au abandonat statutul de arbitru neutru, tintind cu bani la liber guvernele si anumite companii. Pe de alta parte, profitabilitatea obtinuta din costurile de finantare mai scazute s-a reflectat doar limitat in salarii, ceea ce a transformat populatia intr-o victima colaterala a relaxarii cantitative. Caci intr-o lume a dobânzilor nominal sau real negative, cei care vor reusi sa isi conserve avutia vor fi aceia care vor avea acces la know-how-ul aferent unor investitii sofisticate, si nu cei care isi tin banii in depozite bancare.

Problema este ca bancile centrale sunt prinse cu spatele la perete. Faptul ca se tem atât de mult de intrarea intr-o recesiune sugereaza ca, chiar daca nu recunosc public, isi dau seama ca ceva este rupt in mecanismul economic.

Pâna la urma, ciclurile economice sunt parte a regulilor jocului si nu ar trebui sa inspaimante pe nimeni. Cu toate acestea, plecând de la steroizii furnizati de relaxarea cantitativa, economia americana se afla in cea mai lunga perioada de crestere neIntrerupta din istorie, depasind recordul precedent de 120 de luni. In aceste conditii, amenintarea unei recesiuni este atât de grava, incât o intampinam cu tiparnita de bani pregatita? Pâna când? Cum se va rezolva acest decalaj in crestere intre masa bunurilor si serviciilor aflate in circulatie si masa monetara existenta? Pâna cand activele financiare si imobiliare vor prelua aceasta diferenta inainte ca bula creata sa explodeze?

Sunt intrebari la care astazi nu avem raspunsuri, iar simpli cetateni sau investitori sofisticati incep sa fie din ce in ce mai precauti cand vine vorba de deciziile investitionale. Putem suspecta ca schimbarea de comportament a populatiei s-a produs inca de acum 10 ani, ca urmare a socului suferit in perioada crizei. Perspectiva pierderii locului de munca, incapacitatea achitarii ratelor la banca, prietenii sau vecinii ramasi someri, imbatranirea i-au facut pe americani si pe europeni sa aiba un apetit mult mai scazut de a consuma si mai mare de a economisi. De altfel, aceasta ar putea fi una dintre explicatiile lipsei de consum si de inflatie din ultimul deceniu. Si nu vad motive pentru care lucrurile se vor schimba prea curand.

In acelasi timp, investitorii profesionisti, chiar daca pâna acum au fost prezenti in piata incurajati de datele fundamentale ale companiilor si, ulterior, de spiritul de turma, incep sa isi ajusteze portofoliile spre un profit de risc mai scazut.

Incet, incet, toata lumea se pregateste. Dar nimeni nu stie inca pentru ce.

Exista oare vreo iesire sau solutia convenabila este sa taiem prima litera din cuvântul „anormal” si sa pretindem ca totul este sub control?

(publicat in Cronicile curs de guvernare nr 96 din noiembrie 2019)

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate