La lungul sir al termenelor ratate de aderare la zona euro tocmai s-a mai adaugat unul: 2019. Nicio mirare… De altfel am si remarcat din primul moment, in 2014, cand a fost stabilita tinta de aderare pentru 2019, ca ea nu este realista. Si totusi, nu pot rezista tentatiei unui exercitiu de imaginatie. Si daca Romania ar fi intrat acum 1-2 ani in zona euro doar pe baza indeplinirii criteriilor de la Mastricht, cat de bine ne-ar fi fost acum?

Probabil se vor gasi suficient de multi concetateni care sa raspunda rapid la o astfel de intrebare: „ne-ar fi fost super bine”. Ce tara nu isi doreste sa aiba o moneda forte ? Oricum, preturile in Romania, de la plata prin SMS a parcarii in centrul Brasovului pana la abonamentul gradinitelor particulare, sunt denominate in euro. Despre pretul automobilelor sau al caselor, ce sa mai vorbim… Deci, psihologic, romanii sunt pregatiti. Dar cei care decid in numele romanilor sunt oare pregatiti? Pentru ca inchisul ochilor la folosirea abuziva si ilegala a preturilor intr-o moneda care nu e inca nationala e partea cea mai simpla.

Una dintre principalele consecinte ale prezentei in zona euro ar fi fost pierderea de catre BNR a drepturilor de a avea o politica monetara, drept care ar fi fost preluat de Banca Centrala Europeana. Cu alte cuvinte, daca ne uitam la dobanzile practicate de BCE astazi, Romania ar fi fost o tara cu o dobanda-cheie negativa si cu o banca centrala ce ar fi realizat injectii masive de lichiditate in piata. Asta inseamna ca dobanzile la economiile populatiei tinute in banci ar fi fost cel mai probabil zero, iar pentru companii ar fi putut sa scada chiar sub zero.

Pe de alta parte, vestea buna este ca creditele ar fi fost extrem de ieftine, ceea ce ar fi facut ca cel putin populatia sa se imprumute, incantata de perspectiva cresterii rapide a bunastarii. Dar nu doar populatia ar fi beneficiat, ci si statul roman. Dobanzile la care statul s-ar fi imprumutat pentru finantarea deficitului bugetar ar fi fost chiar mai mici decat cele de astazi, fara sa mai aiba riscul valutar pe care il are acum cand emite eurobonduri.

Cu alte cuvinte, consecintele cresterii deficitului bugetar prin taierea impozitelor si cresterea cheltuielilor bugetare ar fi fost chiar si mai mici in termen de cost al finantarii. Alimentat de creditele extrem de ieftine si de scaderea impozitelor pe consum, acesta din urma ar fi accelerat, transformand Romania intr-un rai al consumatorilor. Acestia ar fi vazut o accelerare a cresterii nivelului lor de trai, care s-ar fi apropiat rapid de media zonei euro.

Unii vor fi remarcat probabil ca de fapt am fi fost martorii unei accelerari “cu pedala la podea” a tendintelor cu care Romania oricum se confrunta deja: credit de consum in crestere, deficit bugetar in crestere marcanta, consum in crestere accelerata. In final o accelerare economica ce ne-ar fi facut campioni probabil in zona euro.

Ce bine, nu-i asa? Chiar ca ar fi trebuit sa aderam mai demult la zona euro…

Scenariul nostru ipotetic insa continua. In momentul de fata, deficitul de cont curent al Romaniei este deja aproape egal cu intreg deficitul de cont curent al anului 2015. La sfarsitul anului, va ajunge sa fie, probabil, de peste 2 ori mai mare decat cel al anului precedent. Principalele cauze sunt legate de cresterea importurilor, in conditiile in care cererea interna nu isi gaseste corespondent in oferta interna, si de iesirile de capital. Acum adaugati la aceste evolutii, pe care le traim deja, acceleratorul pe care l-ar fi furnizat aderarea la zona euro. Fiind insa vorba de o moneda unica, cea mai mare parte a deficitelor ar fi fost alimentata prin indatorare, in primul rand externa. Deci gradul de indatorare al Romaniei ar fi crescut rapid.

Deci sa recapitulam. Daca am fi fost in zona euro, in 2016, relaxarea fiscala intr-o combinatie exploziva cu politica monetara ultra relaxata a BCE (potrivita stagnarii din vest, dar nu si stimulului fiscal din Romania) ne-ar fi facut martorii unei cresteri rapide a nivelului de trai. Aceasta ar fi depasit cu mult cresterile de productivitate din economie, dar ar fi fost sustinuta de o indatorare externa din ce in ce mai ridicata la dobanzi relativ scazute, creand iluzia sustenabilitatii. Cel putin pana la prima criza. O reteta de mare „succes” pe care au aplicat-o si alte tari. De exemplu Grecia…

Ceea ce ma duce la concluzia comentariului acestei saptamani. Sigur ca pentru aderarea la zona euro este nevoie de respectarea criteriilor de la Maastricht, sigur ca este nevoie de convergenta reala (productivitate, PIB/capita etc.) si asa mai departe. Dar mai este nevoie de un lucru esential: responsabilitatea decidentilor, care nu trebuie sa priveasca aceasta aderare ca un „pranz gratuit” la care putem manca pana facem “poc”. Sincer, nenumaratele tinte de aderare la zona euro pe care le-am avut in ultimul deceniu nu ne ajuta nici ele catusi de putin din punctul de vedere al credibilitatii.

Sunt convins ca, pe baza lectiilor trecutului, orice noua aderare la zona euro, daca va mai exista, va pune un pret foarte mare pe calitatea si predictibilitatea guvernantei tarii respective. Odiseea greaca a fost si ramane mult prea amara pentru ca membrii de baza ai zonei euro sa isi mai asume vreun risc.

Un weekend placut!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate