Nu fac politica si imi este greu sa ma vad in aceasta postura. In primul rand pentru ca credibilitatea pe care o ai ca observator si comentator al evolutiilor economice si politice ti-o poti pastra doar tinand justa distanta fata de orice etichetare pe care ai putea-o primi. In al doilea rand, “politica este arta compromisului”, iar unele compromisuri pur si simplu nu ma vad in stare sa le fac. Ca de exemplu  compromisul de a tacea, mai ales cand anumite subiecte nu ar trebui evitate, cu atat mai mult cu cat privesc paturi largi ale populatiei, nu sunt evidente sau usor de inteles si au consecinte pe termen lung sau chiar nedefinit. In astfel de situatii, corectitudinea politica (political correctness) pare mai degraba o scuza decat o virtute.  Blog-ul pe care aveti amabilitatea sa il cititi sta marturie crezului meu.

Discutia noastra despre Europa va incepe din China. In conditiile in care exporturile Chinei in luna septembrie au scazut an la an valoric sub asteptari, cu doar 3,7%, importurile au inregistrat a 11-a luna consecutiva de declin, de data aceasta cu un spectaculos 20% an la an. In primele 9 luni ale anului, in locul cresterii tintite de 6%, exporturile si importurile Chinei au raportat o scadere agregata de 8%. Problema incetinirii economice a Chinei ramane o preocupare pe toate meridianele si este de natura sa aiba un impact negativ mai ales asupra economiilor deschise, orientate in primul rand spre export, asa cum este zona euro si in special Germania. China este a patra piata de destinatie a exporturilor germane, cu o pondere de 6,6%.

Consecintele nu au intarziat sa apara. Productia industriala germana a inregistrat deja o scadere spectaculoasa in august, de 1,2% luna la luna, evolutie opusa asteptarilor analistilor, care anticipau o crestere de 0,2%. In mod evident, economia germana incepe sa sufere de pe urma temperarii cresterii importurilor in China dar si in alte tari emergente, mai ales a celor dependente de preturile materiilor prime. Iar efectul VW inca nu a aparut in statistici… Comenzile primite de companiile germane in lunile iulie si august din afara tarii au scazut cu 13%, astfel ca economia germana, vrand-nevrand, va depinde din ce in ce mai mult de evolutia cererii interne. Ceea ce imi readuce in memorie discutia dintr-un comentariu mai vechi intitulat “O cina cu economisti”.

In esenta, cu prilejul unei cine protocolare, propunerea mea de a lasa, prin masuri fiscale, mai multi bani la indemana consumatorilor germani a fost intampinata cu maxima reticenta de colegul meu de masa german care a spus: “ Dar nu avem nevoie de asa ceva (..)”. Ceea ce m-a obligat sa concluzionez: “Ei vezi, in conditiile in care stiu cateva tari din zona euro in care ai putea ajunge usor presedinte sau prim ministru promitand o crestere generalizata de salarii de 20%, in timp ce voi, germanii, spuneti ca nu aveti nevoie de asa ceva, pentru mine viitorul zonei euro ramane nesigur.”

Am fost miop si de fapt am subestimat potentialele consecinte ale unei astfel de alegeri a germanilor. De fapt, lipsa lor de apetit pentru consum a facut ca intre timp nu doar viitorul zonei euro sa fie nesigur, ci si ca viitorul Germaniei, asa cum o stim,  si al UE sa devina nesigur. Pentru ca ceea ce nu li se explica germanilor este ca sumele record pe care guvernul lor se pregateste sa le cheltuiasca pentru acomodarea imigrantilor vor fi echivalente cu o relaxare fiscala. Insa destinatia si consecintele vor fi total diferite fata de modelul sugerat de mine, in care beneficiarii ar fi fost consumatorii germani si exportatorii europeni catre Germania. La prima vedere, constienti de necesitatea unui stimul fiscal si anticipand faptul ca germanii ar economisi mai degraba decat ar consuma un astfel de stimul, guvernul l-a redirectionat catre sustinerea imigrantilor, bani care practic vor ramane in economia germana prin produsele si serviciile pe care aceasta le va furniza.  Deci bani care sigur vor merge in consum si care sigur vor ramane in Germania.

Un sondaj facut de Reuters in randul analistilor din diferite banci duce la o estimare de 25 de miliarde de euro cheltuiti de guvernul federal in urmatorii doi ani, in conditiile  primirii a maxim 1 milion de refugiati pe an. Este o suma apropiata de surplusul bugetar pe care Germania ar fi trebuit sa il aiba anul viitor in lipsa imigrantilor. In egala masura interesanta este remarca Reuters, conform careia unele banci au refuzat sa faca estimari, avand in vedere ca problema imigrantilor este deosebit de sensibila politic in Germania. Cu alte cuvinte, subiectul este tabu pentru ele.

Din pacate este tabu si pentru multi altii, care ar trebui sa se intrebe cat de democratic mai este procesul decizional caruia ii suntem martori zilele acestea. Adica cat de normal este ca unul sau mai multe guverne, oricare ar fi ele, mandatate pentru patru ani, sa ia decizii cu consecinte practic ireversibile pentru civilizatia europeana a urmatorilor 100 de ani.

Politicile fiscale, economice, administrative pe care le aplica un guvern pot fi relativ usor reversate de urmatorul guvern, care poate avea o ideologie economica diferita.  Consecintele politicilor de incurajare a imigratiei care dau nastere unor fluxuri de milioane de oameni intinse dealungul mai multor ani nu mai ai cum sa le reversezi si foarte greu le opresti. Oamenii au venit si vor ramane. Isi poate imagina cineva cu adevarat scene in care zeci de mii de imigranti sunt repatriati cu forta? Deci intrebarea fundamentala, care nu se pune, fiind tabu, este daca o astfel de decizie, cu impact major ireversibil pe termen lung, ar trebui luata de un guvern cu mandat limitat sau ar trebui sa fie o decizie suverana a poporului, care va fi, in ultima instanta, cel care va trebui sa suporte socul cultural asociat.

Dar pentru ca un astfel de referendum sa aiba loc, oamenii ar trebui sa inteleaga ce alternative au si care sunt argumentele pro si contra. Pana la urma, poate unii dintre ei ar prefera dezavantajele pe care le aduc tendintele demografice negative in locul semnelor de intrebare pe care le ridica integrarea unui numar atat de mare de imigranti. Adica sa aleaga ceea ce li se pare a fi raul cel mai mic. Intrebarea tabu care nu li se pune este simpla: “Preferati stagnarea sau chiar scaderea pensiilor viitoare sau o politica de imigratie masiva cu riscurile de integrare asociate?”

Dar va echilibra o astfel de politica de imigrare piramida varstelor, sau doar va amana deznodamantul? Si aici intram intr-o discutie si mai larga si intr- un alt subiect tabu. In ultimii 200 de ani, civilizatia europeana a cunoscut o serie de schimbari profunde in ce priveste sistemul de valori si modul de viata, care, printre multe altele, a modificat fundamental modelul familial existent in trecut, adica pe cel traditional. Includ aici toate variabilele care ar putea descrie un model familial: varsta de casatorie, numarul partenerilor salarizati, prioritatile individuale ale partenerilor si altele. Oricum am lua-o, una dintre consecintele importante ale acestor evolutii este faptul ca in Europa sporul demografic a devenit negativ, cu toate ca oamenii au inceput sa traiasca din ce in ce mai mult.

In paralel, alte civilizatii, mai putin dezvoltate, continua sa aiba un spor demografic pozitiv, cultivand in continuare un model familial traditional si opunandu-se, uneori chiar cu riscul ingradirii unor libertati individuale, acelor schimbari care ar putea sa duca la modificari in ce priveste modelul familial. Consecinta este ca, astfel de tari, cu modele culturale diferite de cel european, au populatii cu mult mai tinere, reprezentand un bazin de imigratie catre imbatranita Europa. Si acum vine partea interesanta si aparent fara iesire.

Daca, intr-adevar, civilizatia europeana aduce imigranti apartinand altor culturi pentru ca ei sa continue sa aiba un impact demografic pozitiv, ei ar trebui sa fie ajutati sa isi pastreze setul de valori care i-a incurajat sa aiba multi copii si, in final, o tendinta demografica pozitiva. Dar facand aceasta, este probabil ca tinerii rezultati din astfel de familii, din ce in ce mai multi, vor perpetua valorile si modelul cultural al familiilor din care provin si care nu are legatura cu cel al tarilor-gazda, marind clivajul cultural.

Pe de alta parte, ambitia de a integra aceste minoritati va insemna practic aducerea lor la numitorul comun al modelelor familiale occidentale, ceea ce inseamna ca, in perspectiva, ele vor sfarsi prin a nu mai avea o contributie pozitiva la tendintele demografice si noi fluxuri migratorii vor fi necesare. Deci problema pare sa fie ca orice alegere are un cost asociat, fiind de fapt mult mai dificila decat pare la prima vedere, auzindu-i pe politicienii europeni care sustin ca ar fi gasit rapid solutia.

In concluzie, fluxurile de imigranti pot eventual sprijini demografia europeana daca nu se forteaza integrarea lor culturala si sunt lasati in acel mediu cultural care in tara lor de origine a si dus la o medie scazuta a varstei populatiei. Aceasta insa are toate sansele sa creasca clivajele culturale din Europa si poate chiar si tensiunile sociale.

Pe de alta parte, o fortare a integrarii culturale a noilor veniti va face ca, treptat, pe masura ce vor tinde catre modele famillale occidentale, natalitatea sa cunoasca si ea o scadere semnificativa, ceea ce inseamna ca schimbarea tendintei demografice a fost de scurta durata, necesitand noi imigranti in viitor pentru a plati pensiile imigrantilor ce vor avea mai putini copii. De fapt doar o amanare a deznodamantului.

Poate dezvoltarea economica sa fie rupta pe termen lung de scaderea natalitatii si sa duca in loc de scadere la cresterea ei, prin motivarea indivizilor si nu constrangerea lor? Poate o civilizatie, avertizata ca drumul pe care se afla o va condamna la irelevanta, sa schimbe cursul si sa se reinventeze? Acestea ar trebui sa fie alegerile care ar trebui puse pe masa unei civilizatii in declin ca cea europeana. Deciziile nu sunt deloc simple. Pentru ca putini sunt aceia care si-ar dori o intoarcere masiva la modele familale de acum 200 de ani si putini sunt cei care ar dori ca peste 40 de ani sa traiasca intr-o Europa in care sa se simta straini si care, din anumite puncte de vedere, sa insemne o intoarcere in timp.

Exista insa leaderi europeni care sa genereze si sa conduca o astfel de dezbatere de o importanta care nu poate fi subestimata pentru viitorul civilizatiei europene? Care sa puna pe masa europenilor avantajele si dezavantajele modelului cultural actual si care sa ii ajute sa aleaga in cunostinta de cauza? Sau subiectul este tabu si preferam sa luptam cu crizele de la o zi la alta, pe masura ce apar, ignorand consecintele ireversibile ale “solutiilor” gasite?

Ca europeni avem tot dreptul sa intrebam si sa ni se raspunda. Singura “solutie” a salvarii civilizatiei europene este ca ea sa fie din ce in ce mai putin europeana?

Un weekend placut!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate