„Too big to fail” raman printre noi

La 10 ani de la falimentul Lehman Brothers o intrebare este pe buzele tuturor: se poate repeta?

Iar ingrijorarea cu care este privita o astfel de eventualitate este pe deplin justificata de o criza pe care Ben Bernanke, fostul presedinte al Fed, o considera a fi fost cea mai grava din isoria omenirii, deci chiar si decat marea depresiune inceputa in 1929. Si asta, in primul rand, din cauza vitezei cu care s-a propagat la nivelul economiei americane si globale. Sa nu ne lasam pacaliti de faptul ca, in comparatie cu criza din 1929, efectele ei au fost atenuate de guverne si banci centrale, caci impactul pe termen lung al masurilor luate de acestea nu este inca inteles pe deplin.

Mai mult, efectele vor persista multa vreme de acum incolo, desigur asta in varianta in care sistemul economic nu se va ajusta cu de la sine putere. Caci nu poti sa nu te intrebi ce se va intampla in final cu masa monetara imensa creata de bancile centrale ale tarilor dezvoltate, si de Fed in special. Pana la urma totul a fost si este un experiment dictat de disperarea de a impiedica o dizolvare a sistemului financiar mondial si o prabusire a economiei. Dar este un experiment al carui rezultat final inca urmeaza sa il aflam.

A meritat insa riscul? Macar a fost pusa casa in ordine? La prima vedere, economiile principalelor zone economice par sa isi revina. Mai mult, economia americana da semne de supraincalzire, in conditiile in care numarul locurilor de munca disponibile il depaseste astazi pe cel al americanilor in cautare de lucru. Si tousi, lunga perioada a dobanzilor scazute a creat din nou bule, dintre care cea care pare sa fie un deja vu este bula imobiliara din SUA, umflata din nou de o indatorare excesiva a populatiei.

Bine, veti spune, dar de data asta bancile americane si europene vor fi pe cont propriu. Deci salvarea lor nu se va mai face cu bani publici, pe motivul ca sunt prea mari pentru a fi lasate sa cada (too big to fail). Vestile sunt din pacate proaste. The Economist remarca intr-un articol recent ca cele mai mari 5 banci de investitii la nivel global, cu o exceptie, sunt aceleasi de acum 11 ani, cu o pondere similara a veniturilor din total, 32,6%. Cele mai mari 5 banci comerciale din SUA sunt aceleasi ca cele de dinainte de criza. Mai mult decat atat. Bancile comerciale mari sunt chiar si mai mari decat inainte de criza, in urma preluarii unora dintre bancile mici sau mijlocii care au sucombat.

Este adevarat insa ca exista si o veste buna, Spre deosebire de perioada ante-criza, capitalizarea bancilor este semnificativ mai buna, in urma impunerii de noi standarde de catre bancile centrale. Capitalul de nivel 1, ca procent din valoarea activelor ponderate cu gradul de risc, a crescut de la 8,8% la 14,7% in zona euro in timp ce, in SUA, cresterea a fost de la 9,8% la 12,9%. Intre timp, Fed se gandeste sa creasca si mai mult cerintele de capital. In acelasi timp, bancile isi bazeaza astazi activitatea intr-o masura mai mare pe finantarea atrasa prin depozitele bancare si intr-o mai mica masura prin indatorare.

Inseamna aceasta ca bancile de top nu vor mai putea sa cada? Cu siguranta vor cadea mai greu, iar acest progres merita subliniat. Si totusi, in Europa „too big to fail” ramane o mare problema. Si de data aceasta nu mai este vorba de banci. Este vorba de state. State a caror intrare in incapacitate de plata nu va putea fi acceptata fara a pune sub semnul intrebarii existenta zonei euro si chiar a UE. Iar daca in cazul bancilor comerciale solicitarile Bancii Centrale Europene sunt imperative, in cazul statelor ele nu sunt. Mai mult, statele mari isi permit sa faca ceea ce nicio banca nu si-ar permite, si anume sa sfideze  Banca Centrala Europeana. Iar curentele politice nationaliste si populiste din Europa nu fac decat sa creasca aceasta probabilitate.

Ceea ce ne duce la una dintre consecintele majore ale crizei care nu da semne de atenuare, ci, dimpotriva, de amplificare: impactul economic pe care criza l-a avut asupra populatiei in general si asupra clasei de mijloc in special. Iar suprapunerea crizei imigrantilor peste aceste probleme nu  face decat sa consolideze curentele nationaliste si populiste, atata vreme cat partidele traditionale (main stream) vor ramane incapabile sa inteleaga prioritatile si ingrijorarile europenilor. Fie pentru ca raman niste avocati miopi ai unor elite economice, fie dintr-o corectitudine politica dusa la extrem.

Si astfel ajungem la primul „too big to fail” care anunta ca isi asuma cu cinism planul de a juca acest avantaj pana la capat: Italia.

Pe 13 august, in contextul in care investitorii vindeau titlurile de stat italiene, ingrijorati fiind de politica fiscala a coalitiei aflate la guvernare, presedintele partidului nationalist Liga si al Comisiei pentru buget a parlamentului italian declara: „Sunt senin ca un curcubeu. Fie Banca Centrala Europeana va garanta datoria Italiei, fie totul se va duce de rapa”. O declaratie venita din partea unui lider politic nationalist Eurosceptic, care spune in esenta ”suntem prea mari ca sa fim lasati sa cadem, asa ca nu veti avea de ales, va trebui sa ne salvati, indiferent de deciziile pe care le luam”.

Este exact cosmarul de care orice banca centrala si-ar fi dorit sa scape definitiv.

Un weekend placut!