Sincer, cam asta vad cand ma uit la economia globala. Sau mai bine zis cu “o noima autodistructiva”. In postarea de acum o saptamana „Legati-va centurile de siguranta. Strans…” spuneam: „Instabilitatea (globala) (…) are la origine doua surse principale. Pe de o parte, este vorba de o reasezare a polilor de putere la nivel mondial, iar pe de alta parte este vorba de utilizarea unor modele de dezvoltare economica pur si simplu nefunctionale si nesustenabile.”

A venit momentul sa discutam acum despre a doua sursa majora de instabilitate invocata: modelul de dezvoltare economica nefunctional. Pare o afirmatie ciudata la prima vedere, mai ales dupa ce in postarea precedenta mentionam faptul ca tarile emergente au fost principalele beneficiare ale acestui model. Intr-adevar, accelerarea miscarilor de capital transfrontaliere in cautare de resurse naturale, forta de munca ieftina si piete de desfacere au dus la evolutia infloritoare a multor tari emergente. In acest conext, a aparut faimosul termen BRICS, care, de fapt, nominaliza cele mai mari tari emergente si cei mai importanti beneficiari ai globalizarii: Brazilia, Rusia, India, China si Africa de Sud.

Dezvoltarea rapida a clasei de mijloc a dus la cresterea rapida a apetitului de consum in aceste tari, facand ca din ce in ce mai multe firme din tari dezvoltate sa isi extinda capacitatile de productie existente pentru a face fata cererii in crestere venind din aceste zone vast populate. Pentru exemplificare va pot spune ca, in perioada de criza si post criza, printre cele mai reziliente vanzari au fost tocmai vanzarile de produse de lux din UE, genti, automobile, haine, in conditiile in care cererea din tarile emergente, si in special din Asia, pentru astfel de produse a continuat sa creasca. (Investitia facuta cand eram Director de investitii la Eureko in holdingul producatorilor de lux LVMH – Louis Vuitton Moet Henessy – a fost probabil una dintre cele mai inspirate decizii de investire de atunci).

Marindu-si capacitatile pentru a satisface consumul in crestere venind din tarile emergente, economiile dezvoltate au devenit din ce in ce mai mult dependente de evolutiile economice din tarile emergente. Si aici apare problema. Deoarece principalele tari emergente au urmat modele de dezvoltare diferite, care au produs consecinte diferite. China a urmat un model orientat cu predilectie pe investitii si export, neglijand consumul intern, ceea ce acum o expune la incetinirea economica globala.

Pe de alta parte, Brazilia si Rusia sunt principalele reprezentante ale grupului tarilor emergente care au mizat pe exporturile de materii prime si hidrocarburi, in principal catre tarile dezvoltate si China. Cat timp a existat cerere pentru materii prime si hidrocarburi, economiile acestor tari au prosperat, inregistrand surplusuri comerciale, rate inalte de crestere economica si venituri bugetare in crestere. Salariile in sectorul public si privat au crescut, alimentand o spirala a consumului, mai ales de import, in conditiile in care guvernarile nu s-au preocupat sa diversifice dezvoltarea economiilor locale, ramase dependente mai ales de explorarea resurselor.

Tarile dezvoltate nu au asteptat sa fie invitate de doua ori inainte de a construi noi capacitati de productie pentru a satisface cererea nou venita din zona tarilor emergente. Iar, in felul acesta, bucla s-a inchis intr-un cerc vicios. Cheia succesului exporturilor tarilor dezvoltate a inceput sa depinda de cantitatea de resurse exploatate din acest grup de tari emergente. Cu cat exploatarea era mai intensa,  cu atat pietele de destinatie a exporturilor occidentale erau mai solvabile. In aceasta spirala, perpetuarea consumului de materii prime presupunea necesitatea perpetuarii consumului final. Nu intamplator viata de utilizare a produselor a devenit din ce in ce mai mica, pentru a fi reinnoite din ce in ce mai des.

A aparut conceptul de „planned obsolence” (imbatranire planificata), conform carui producatorul obliga prin design consumatorul final sa isi reinnoiasca produsul, care cateodata ar fi putut sa continue sa functioneze bine merci. Cei din generatia mea banuiesc ca sunt si ei bulversati de faptul ca electrocasnice „cu nume” se defecteaza azi mai repede decat unele produse similare realizate in Romania inainte de 1990. In aceeasi idee, repararea unui produs concureaza ca pret cu achizitionarea unui produs nou. Iar mai nou, in pofida promisiunilor de la lansare, nu vi se pare ca schimbati un bec ecologic la fel de des cum schimbati un bec cu filament?

Si astfel apare prima aberatie: intr-o lume cu resurse finite, omenirea este de fapt angrenata intr-o cursa pentru epuizarea lor cat mai rapida prin scurtarea vietii produselor finale pe care le folosim.

In acelasi timp, mecanismul de interdependenta descris mai sus, cuplat cu inabilitatea multor tari emergente de a-si diversifica economiile, duce la un efect de amplificare a corectiilor economice si a amenintarii crizelor potentiale. Declinul cererii din tarile avansate si procesul de ajustare a economiei chineze dinspre investitii spre consum a dus la prabusirea preturilor materiilor prime si hidrocarburilor, ceea ce a avut un efect devastator asupra multor economii emergente. Aceste tari, duse de valul veniturilor din exporturi, se angajasera in programe generoase de asistenta sociala, in subventionarea preturilor la energie, in investitii fara finalitate economica, toate acestea concomitent cu cresterea apetitului pentru indatorarea externa.

Prabusirea veniturilor din exporturi a dus la dezechilibre majore, care se vad acum in Rusia, America Latina, Africa, dar si in unele tari arabe. (Rating-ul Braziliei tocmai ce a fost redus la „junk”. Se pregatesc Rusia, Africa de Sud, Turcia si Columbia. Primele trei tari se tranzactioneza ca si cum ar fi deja adanc in categoria „junk”.) Prabusirea consumului si investitiilor din marile tari emergente nu a facut decat sa amplifice problemele economiilor occidentale exportatoare si ale Chinei. Acesta este motivul, iata, contraintuitiv, pentru care o scadere a pretului materiilor prime si a hidrocarburilor poate induce o recesiune in randul tarilor dezvoltate, asa cum semnalam la sfarsitul comentariului de acum o saptamana.

Dar economia globala mai are o mare slabiciune care o duce in zona nesustenabilitatii: dependenta de demografie. Modelul economic actual face ca tarile cu natalitatea cea mai ridicata, cu populatia cea mai tanara sa fie considerate a fi tarile cu potentialul economic cel mai ridicat. Imbatranirea marcanta a populatiei este considerata a fi un dezavantaj major, ea punandu-si deja amprenta asupra unor tari precum Japonia si chiar asupra celor europene. Explicatia este relativ simpla: populatia tanara consuma mult mai mult (da, din nou consumul…) si are o capacitate de munca mult mai ridicata. Aceasta perspectiva economica a demografiei are multiple consecinte: tarile incearca sa stimuleze natalitatea si sporul natural al populatiei, firmele se relocheaza dupa tarile cu dinamica demografica cea mai favorabila, iar imbatranirea populatiei autohtone este „tratata” cu fluxuri de emigranti din tarile cu potential demografic ridicat, in pofida riscurilor de integrare aferente.

Exemplele amintite pana acum sugereaza de fapt ca economia globala este inca prea mult orientata pe factorul extensiv al dezvoltarii si nu pe cel intensiv, pe cantitatea consumului si nu pe calitatea lui, pe volumul productiei si mai putin pe eficienta ei. Pentru ca solutia care ar trebui sa ne elibereze de dependenta de demografie ar fi una care prin inovatie si tehnologie sa duca la cresteri de productivitate suficient de mari, astfel incat un numar mai mic de angajati sa poata sustina un numar in crestere de batrani. Dar asta este mult mai complicat si mai scump decat sa mergi dupa castigurile pe termen scurt oferite corporatiilor de catre noile piete emergente sau de solutia, iarasi facila si cantitativa, de a utiliza costul mai scazut al angajatilor din tarilor emergente fie la locul de bastina, fie prin relocarea lor prin intermediul migratiei. Orice asemanare cu ce se intampla in aceste zile nu este intamplatoare.

Si astfel apare o alta aberatie a modelului economic. Pe planeta care sufera deja de suprapopulare, cheia succesului economic rezida in stimularea natalitatii, cand de fapt omenirea are nevoie de o scadere a populatiei. Sa fim sinceri, motivul pentru care inca nu simtim presiunea suprapopularii la adevarata ei valoare este legata de faptul ca exista inca vaste zone geografice care sufera de subdezvoltare. Sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne gandim cum ar arata lumea cu o China ajunsa la un nivel de dezvoltare si consum al Occidentului sau ce impact ecologic ar avea asupra Africii un ritm de dezvoltare similar. Cate paduri ar mai ramane in picioare cate specii ar disparea? Ceea ce ma duce la un alt aspect economic care mi se pare lipsit de sens.

Nu am inteles niciodata de ce emisia de bioxid de carbon are un cost, dar productia de oxigen nu are niciun pret. Cu alte cuvinte incercam sa limitam emisiile de carbon in atmosfera, dar nu facem nimic sa stimulam productia de aer curat astfel incat sa crestem valoarea padurilor. O crestere a valorii padurilor prin remunerarea financiara de catre comunitatea internationala a valorii lor ecologice ar descuraja tarile care au paduri sa le distruga in scopul exploatarilor de lemn sau resurse minerale, singurele surse de valoare economica pana acum. Oare nu ar fi fost mai logic un sistem in care tarile care sunt exportatori neti de oxigen sa poata vinde certificate de carbon tarilor care sunt consumatori neti?

E adevarat, asta ar fi insemnat si un transfer de avutie catre cele dintai, dar ar fi fost mult mai eficient pentru pastrarea „plamanilor planetei”, pentru ca, astfel, aceste tari ar fi putut sa prospere si prin rolul important pe care l-ar fi avut la pastrarea echilibrului ecologic si climatic global. Da, stiu, suna cam utopic. dar la fel de utopic mi se pare gandul ca doar operand asupra consumului (de oxigen) si nu si asupra ofertei (de oxigen) se va ajung la un echilibru. V-ati ingriji sa produceti ceva care are pret zero? Aceasta va face ca stoparea acumularii de carbon in atmosfera sa ramana un obiectiv ambitios, in conditiile in care costurile economice ale incalzirii globale vor fi probabil infinit mai mari decat costurile asociate stimularii productiei naturale de oxigen prin remunerarea conservarii padurilor.

Aici am sa ma opresc deocamdata cu analiza surselor de instabilitate globala pe care am facut-o in ultimele doua comentarii saptamanale. Solutiile nu sunt la indemana. Este o combinatie intre evolutii care tin de context si probleme structurale profunde care fac o reasezare pe un palier de stabilitate dificila si, din acest motiv, putin probabila in viitorul apropiat. Din acest motiv, ne asteapta in continuare o calatorie cam agitata si cu final incert. Ochii mari si nu uitati de centuri…

Un weekend placut!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate