Conform dictionarului Mirriam-Webster, corectitudinea politica consta in evitarea unui limbaj si comportament de natura a ofensa sensibilitati precum cele legate de sex sau rasa. Plecand de la niste deziderate de o etica fara cusur, din pacate, in timp, aceasta filozofie pare sa fi devenit ilustrarea perfecta a metaforei “drumul spre iad e pavat cu intentii bune.”

Faptul ca ceea ce poate “ofensa”  difera de la o persoana la alta, de la o comunitate la alta, a facut ca, din dorinta de a adresa cat mai multe din aceste ofense potentiale, corectitudinea politica  sa promoveze un comportament din ce in ce mai restrictiv si discretionar, pe alocuri lipsit de logica, ceea ce pare sa fi dus la o transformare graduala de la un set de norme de convietuire la o dogma, la o religie.

Filozoful Horia Roman Patapievici comenta la conferinta “Civilizatia si dreptul de a ofensa” desfasurata recent la Universitate de Vest din Timisoara ca “a gandi liber astazi nu mai este posibil decat in spatii sigure”. Printre altele domnia sa spunea “…lumea a inceput sa accepte faptul ca a-ti exprima judecatile despre oameni/situatii, exprimarea publica a unor rezerve intelectuale ori morale fata de optiunile si orientarile sexuale, fata de instrumentarea lor social-politica, i-ar pune in pericol pe unii dintre semenii nostri, pe cei care pretind asta. Astfel, dintr-o trasatura definitorie a civilizatiei europene care pana acum 10 -15 ani a reprezentat o mandrie specifica lumii libere – libertatea de a exprima opinii a devenit o problema si un potential delict de opinie. Nu doar puristii radicali sustin ca exista drepturi ale grupurilor de a nu fi criticate sau expuse judecatiilor morale, ci mai toata lumea accepta asta”.

Confruntati cu riscul excluderii, al marginalizarii, al acuzatiei de “blasfemie” oameni si institutii fac pasul inapoi, conformandu-se cu supramasura pentru a se distinge in acest nou razboi “religios” (asa cum il denumeste HRP). De aici pana la ridicol, pasul este extrem de usor de facut.

Conform ultimilor stiri, NASDAQ a decis sa solicite companiilor listate sa imbunatateasca diversitatea din Consiliile de administratie, asigurand prezenta cel putin a unei persoane care “se declara femeie” si al unui reprezentant al minoritatilor sexuale sau de alta natura. Companiile care nu vor respecta aceasta cerinta vor trebui sa dea explicatii.

Intentia laudabila de a descuraja Consiliile dominate de barbati albi este salutara, dar modul in care e facuta cred ca este cel putin discutabil. In primul rand, merita remarcat faptul ca, pentru “minoritatea” de 50% a femeilor, o reprezentare de 1 persoana indiferent de marimea Consiliilor e considerata a fi satisfacatoare. In al doilea rand, reprezentarea “minoritatii” feminine la paritate cu celelalte minoritati e considerata si ea a fi satisfacatoare.

In al treilea rand, as remarca faptul ca genul si orientarile sexuale vor fi consfintite prin propriile declaratii. Asta nu poate insemna decat ca membrii deja existenti vor trebui sa declare carui gen apartin si ce preferinte sexuale au pentru a sti in ce masura cota recomandata este deja respectata sau nu. Cu alte cuvinte, de dragul diversitatii, intram cu bocancii in vietile private ale oamenilor. Si o intrebare ramane: daca vor exista indoieli in ce priveste onestitatea acestor declaratii, cum vor fi ele oare verificate…?

In acelasi taram al ridicolului se afla si explozia mediatica care s-a declansat pe seama unui arbitru roman de fotbal care a identificat prin culoarea “negru” o persoana aflata pe banca de rezerva. Daca scandalul provocat de sportivi ar putea fi eventual scuzat de surescitarea acestora manifestata pe parcursul primelor 20 de minute ale meciului, catalogarea de catre o lume intreaga a acestui gest ca fiind unul rasist frizeaza mai degraba isteria.

Rasismul reprezinta convingerea ca rasa este un determinant al trasaturilor si capacitatilor si ca diferentele de rase atrag superioritatea  inerenta a unei anumite rase. Identificare unei persoane prin “negru” demasca o astfel de filozofie?

O sa va rog sa cautati pe google expresia “black player“ sau “joueur noir”. Veti descoperi ca ambele expresii au o larga utilizare in presa internationala, aceeasi care zilele acestea este oripilata de “rasismul” arbitrului roman. Spre exemplificare un articol se intreaba “unde au disparut jucatorii albi din NBA”. (Oare vor sa sugereze ca suntem rasa inferioara?)

Insa cel mai relevant rezultat al cautarii il veti gasi intr-un articol al unui ziar francez care comenteaza ca, pentru prima data in Franta, jucatorii au protesat colectiv prin parasirea terenului dupa ce un membru negru al echipei turce a fost insultat” prin utilizarea, adaug eu, aceluiasi cuvant folosit in articol adica ….negru (“pour la première fois en France, des joueurs ont collectivement protesté en quittant la pelouse après qu’un membre noir du staff turc a été insulté lors du match Paris SG-Basaksehir”)

Sigur nu putem sa nu ne intrebam daca pe o banca de culoare jucatorul in cauza identificat prin culoarea pielii ar fi fost alb, l-ar fi facut pe acesta sa se revolte pentru rasism? Sau numai restul bancii ar fi fost cea revoltata?

O explicatie rationala si pertinenta pentru intregul scandal este oferita de ziaristul Liviu Avram in Adevarul. „Francezii au „noir” pentru accepţiunea neutră şi „nègre” pentru cea peiorativă, iar englezii au „black” pentru varianta neutră şi „nigger” pentru cea peiorativă. Ghinionul lui Sebastian Colţescu este că în limba română – cea în care i s-a adresat colegului Haţegan – cuvântul neutru „negru”, deşi este echivalentul neutrelor „noir” şi „black” din franceză şi engleză, strict fonetic sună mult mai aproape de peiorativele „nègre” şi „nigger”.”

Insa astea sunt subtilitati pe care lumea nu a mai avut curiozitatea sa le inteleaga si, in mod suprinzator, nici oficiali romani nu au avut pertinenta sau curajul sa le mai explice, sub asaltul tavalugului mediatic international. Dar faptul ca o cariera profesionala este sacrificata, atat de usor, pe altarul corectitudinii politice, interpretata de o maniera excesiva, cred ca ar trebui sa ne dea serios de gandit.

Pana la urma, corectitudinea politica, adusa la nivelul unei intrepretari atat de dogmatic-emotionale, este simptomul unei societatii sanatoase sau bolnave?

Un weekend placut!

P.S. In timp ce institutiile romane s-au pripit sa emita comunicate fara o analiza documentata si nuantata a situatiei, partidul AUR a fost singurul care a sarit in apararea arbitrului roman. Aceasta arata mecanismul perfect prin care corectitudinea politica dusa la extrem alimenteaza curentele politice extremiste. Corectitudinea politica care a facut-o pe Angela Merkel sa primeasca 1 milion de emigranti in Germania „peste noapte”, a transformat extrema dreapta in al treilea partid parlamentar.

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate