Este intrebarea de pe buzele tuturor, amintirile crizei financiare din 2008 fiind inca proaspete. Iar severele scaderi ale burselor internationale din ultimele zile nu doar ca sunt similare, dar chiar depasesc prin amplitudine evolutiile ultimei crize. Joi, 12 martie, indicii bursieri americani Dow Jones si S&P 500 au suferit o scadere de aproximativ 10%, cea mai severa scadere de la “Lunea neagra” (Black Monday) din 19 octombrie 1987.

Fara indoiala, perioada urmatoarea va fi una dificila, dar ar fi o greseala sa consideram totul ca fiind o copie la indigo a crizei precedente. Si asta pentru ca detaliile conteaza, motiv pentru care cred ca trebui sa privim si sa analizam cu atentie.

Diferenta fundamentala intre cele doua situatii este cauza, scanteia care a aprins valvataia.  In cazul crizei recente, principalele cauze au fost legate de o lipsa de reglementare si supraveghere adecvata, ceea ce a permis un management  defectuos si pe alocuri aberant a mari institutii financiare, generatoare de risc sistemic. De aici a rezultat o mare criza financiara, care a generat ulterior si o criza economica, colapsul general fiind evitat prin masuri de ultima instanta ale guvernelor si bancilor centrale.

Astazi suntem intr-un alt film. Principala problema nu are de a face cu fundamentele economice ale marilor economii mondiale sau ale sistemelor financiare. Si asta chiar daca exista de cel putin un an perceptia ca, cel putin in ce priveste bursa americana, aceasta era un balon in cautarea unui ac. Si iata acul a venit si el nu tine de economie, ci de pandemie. Ceea ce face ca, de data aceasta, marea problema sa fie frica, adica EMOTIA. O astfel de cauza, schimba fundamental paradigma in care operam si aduce o suma de specificitati evolutiilor economice care vor urma.

In primul rand, trebuie remarcate cateva deosebiri majore fata de momentul 2008: sistemele financiare ale tarilor dezvoltate sunt robuste si capitalizate, politicile fiscale au fost mai ales in Europa prudente, generand deficite mici si chiar surplusuri. In plus, ne aflam intr-o lume a dobanzilor mici si a lichiditatilor monetarea pompate cu generozitate de catre bancile centrale.

In acest context, canalul pe care se propaga emotia este in momentul de fata in primul rand cel economic si, doar colateral, cel financiar. Iar in ce priveste canalul economic, apare o diferenta majora in comparatie cu recesiunea aferenta unui ciclu economic normal: viteza de manifestare a evolutiilor adverse companiilor. In timp ce in cazul unei recesiuni “normale” avem de a face cu un proces gradual de incetinire economica, stagnare si apoi de scadere, cu un impact negativ asupra tuturor sectoarelor economice, in cazul pandemiei, evolutiile au urmat un cu totul alt tipar. Am fost martorii unei prabusiri instantanee a consumului pentru o serie de sectoare economice si, in acelasi timp, o crestere puternica pentru produsele sau serviciile catorva.

In primul moment, cel mai drastic afectate au fost turismul si transporturile, dar, ulterior, noi categorii de servicii si bunuri s-au adaugat, consecinta a ramanerii consumatorilor la domiciliu , a redirectionarii cheltuielilor lor catre bunuri de igiena sau farmaceutice si, in final, a apetitului mai mare de economisire care apare de obicei in vremuri tulburi.

Dar perspectiva ramanerii la domiciliu a mai creat o problema atipica pentru o recesiune normala: imposibilitatea unei parti a populatiei de a mai ajunge si a opera in siguranta la locurile de munca, ceea ce a dus la reducerea drastica a activitatii sau inchiderea completa a unor companii de marimi diverse. Spre deosebire de o recesiune standard, nu companiile au concediat angajatii, ci angajatii au fost siliti sa “concedieze” companiile, punandu-si sanatatea pe primul loc.

In momentul de fata, seriozitatea crizei si propagarea ei in sistemul financiar va depinde in mare masura de rapiditatea cu care pandemia va reusi sa fie limitata si, in final, contracarata. Bancile centrale au un rol mai degraba decorativ in acest context, fiind confruntate zilele acestea cu propria neputinta. Scaderile de dobanzi nu au nicio sansa sa produc efecte, ele fiind facute mai mult de ochii lumii. Dobanzile sunt deja foarte scazute sau chiar negative, ceea ce inseamna deja costuri de finantare mici pentru afaceri si populatie. Si haideti sa fim seriosi… Spaima de contaminare a populatiei si comportamentul economic asociat nu se rezolva cu dobanzi scazute. Dupa cum, o companie inchisa din lipsa de clienti sau angajati nu va fi salvata de o scadere de dobanda cu fractiuni de procent.  Lucruri pe care profesionistii din bancile centrale le stiu, motiv pentru care deciziile legate de dobanzi le consider a fi mai mult un exercitiu de PR menit sa arate ca si aceste institutii “pun umarul” la salvarea economiei.

In egala masura, injectiile de lichiditate realizate de bancile centrale sunt discutabile. Pe de o parte, tranzactiile de tip repo, care se fac prin imprumutarea bancilor la schimb cu titluri de stat, pot fi considerate abordari normale si oportune de management al lichiditatii sistemului bancar. Pe de alta parte, reluarea relaxarii cantitative ma trimite cu gandul la un medicament care da o dependenta de care bancile centrale nu mai pot scapa. Este o abordare pe care nu o inteleg, cu atat mai mult cu cat de-a lungul ultimului deceniu s-a dovedit ca de tiparirea de bani a beneficiat in primul rand o minoritate si nicidecum marea majoritate a populatiei, inflatand excesiv activele financiare si imobiliare.

Deci bancile centrale sunt si vor ramane o buna bucata de vreme “mana moarta”. Pentru ca problemele din aceste zile ale companiilor nu se rezolva nici cu dobanzi scazute si nici prin tiparire de bani. Cu atat mai mult cu cat de astfel de masuri ar beneficia inclusiv sectoarele care prospera in astfel de vremuri de criza precum farma, productia de consumabile medicale sau livrarile online.

De fapt, in contextul actual, protejarea companiilor mari si mici este in cea mai mare parte la mana guvernelor prin masurile fiscale si de stimulare a cererii pe care acestea pot sa le ia si, de asemenea, la mana bancilor.

Atat guvernele cat si bancile sunt beneficiari importanti ai cash-ului din companii deoarece si unele si altele continua sa fie platite prin taxe sau dobanzi chiar si de o companie suferinda. Din acest motiv, si unele si altele pot negocia conditii flexibile cu contribuabilii pentru ca interesul lor este ca acestia sa fie ajutati sa ramana in viata, odata ce perioada de criza a trecut. Pe langa aceasta, ele pot avea o abordare diferentiata in functie de masura in care o companie sau alta este lovita de actuala criza sau, dimpotriva, beneficiaza de pe urma ei.

Pe langa facilitatile fiscale oferite, guvernele pot demara proiecte de natura a genera cerere in incercarea de a compensa prabusirea consumului privat. Nu ma astept la rezultate spectaculoase deoarece stimularea cererii prin proiecte publice cere timp, timp pe care companiile nu il mai au totul evoluand foarte rapid.

Pana la urma, vestea buna si proasta in acelasi timp este ca, spre deosebire de o recesiune standard, in momentul de fata ne confruntam cu o evolutie de tip soc provocata de pandemie, care are dezavantajul unei evolutii exponentiale, dar si avantajul unei durate predicitibile daca este sa ne raportam la istoricul Chinei.

Asta inseamna ca, in cel mult 6 luni, frica, emotia, ar trebui sa se estompeze si am putea sa incepem sa ne intoarcem la o anumita normalitate. Adica sa ne gandim la reluarea consumului, investitiilor si cresterii economice. Din acest motiv, prioritate guvernelor trebuie sa fie ajutarea companiilor mari si mici afectate de a traversa aceasta vale a plangerii. Adanca, dar mai scurta si incomparabil mai putin extinsa decat cea cu care ne-am confruntat in 2008.

Un weekend placut!

Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate