Vineri, 7 aprilie, am avut onoarea de a fi invitat la sesiunea stiintifica “Romania in Uniunea Europeana”, desfasurata sub auspiciile Academiei Romane, prilej cu care am sustinut urmatoarea alocutiune.
Privind in trecut, inca refuz sa cred ca un proiect de complexitatea zonei euro a fost demarat ca un proiect politic. Adica, un proiect care ar fi trebuit sa aiba in primul rand, daca nu chiar in exclusivitate, un fundament economic, a fost creat, de fapt, in pofida mozaicului economic care il compunea.
Stim acum ca criteriile de la Maastricht, care ar fi trebuit sa filtreze economic tarile care intrau in zona euro, nu au fost nici pe departe relevante pentru a prezice cum vor performa tarile respective in zona monedei unice. Stachetele stabilite de aceste criterii au fost de fapt joase si, chiar si asa, au fost tari care au trecut pe sub ele prin artificii de raportare.
Ca de obicei, slabiciunile sistemului nu au aparut in perioadele de prosperitate, ci in perioadele de criza. De abia atunci a fost adus in lumina 
reflectoarelor faptul ca tarile din zona euro, cu toate ca facusera parte dintr-o zona monetara comuna, avusesera de fapt evolutii divergente. Si aici nu vorbim despre suspectul de serviciu Grecia, sau despre flancul nordic al UE fata de flancul sudic. Vorbim despre principalii doi membri ai UE, Franta si Germania, ale caror economii in interiorul zonei euro au avut evolutii diferite.
Din pacate, privind la ce se intampla acum in Europa, sunt semne ca liderii europeni tot nu inteleg care este problema. Ei continua sa ignore factorul economic, considerand ca decizia politica este cea care conteaza. In ce alta nota am citi o reuniune recenta a unor state europene promotoare ale unei Europe in doua viteze, adica promotoare ale ideii ca ele ar trebui sa fie nucleul acestei Europe?
Germania, Franta, Spania si Italia, acestea sunt tarile care se considera suficient de omogene economic pentru a duce mai departe integrarea europeana. Bineinteles ca este o noua iluzie, ele nu sunt catusi de putin omogene economic, iar lucrul acesta se vede de la distanta cu ochiul liber. Iluzia continua sa fie alimentata de considerente politice. Cred insa ca nucleul dur nu are nicio sansa sa se integreze si sa functioneze intr-o astfel de structura bazata doar pe aderenta la zona euro.
Pentru ca ceea ce se ignora cu obstinatie atunci cand vine vorba de un proiect de integrare mai profunda este componenta culturala, care a fost si va ramane un impediment major. Cultura nationala, valorile, principiile pe care le are o natiune sunt reflectate in ultima instanta in rigoarea si calitatea guvernantei acelei tari: caror teme li se da prioritate, care cheltuieli bugetare sunt considerate a fi mai importante, in ce masura regulile sunt facute ca sa fie incalcate sau respectate.
Daca criteriile de la Maastricht au fost niste praguri negociate cu o anumita dificultate, daca criteriile de convergenta reala sunt acum agreeate cu o dificultate si mai mare, ne putem oare inchipui ca se va ajunge vreodata la un acord pentru niste praguri culturale de aderare la zona euro? Adica stabilirea unui sistem de referinta in raport cu care o tara sa fie considerate indreptatita sau nu sa adere la zona euro. In contextul crizei Germania a facut tentative de a impune modelul cultural german in rezolvarea problemelor economice ale tarilor din flancul sud. Esecul si scandalul au fost pe masura…
Pentru ca, din punctul de vedere al culturii si traditiilor, modelul economic german nu are nicio legatura cu modelele mediteraneene ale aspirantelor la nucleul dur al zonei euro. Transferuri fiscale intre bugetele german si cel italian, ca sa dau doar un exemplu, sunt o utopie si ar reprezenta o sinucidere politica in Germania atat de mandra de austeritatea ei bugetara si de surplusurile bugetare pe care le are. Fara un transfer de suveranitate fiscala catre o conducere politica unica europeana, Statele Unite ale Europei raman un proiect utopic. “Liderii UE care promoveaza iluziile unei Europe unite au pierdut legatura cu propriile popoare si risca sa piarda in fata euroscepticilor populisti” spunea in mai 2016 presedintele Consiliului Europei, Donald Tusk.
Ceea ce se incearca acum este, din pacate, o intoarcere la iluziile mentionate de Donald Tusk, care nu cred ca are cum sa duca la rezultatele scontate. Nu marginalizarea tarilor Est Europene va rezolva problemele zonei euro, ci recunoasterea faptului ca zona euro in aceasta diversitate culturala este disfunctionala si va ramane asa atata timp cat va avea ambitia de a integra tari cu valori si traditii atat de diverse, pastrand prerogativele conducerilor nationale.
Motivul pentru care aceasta suferinta se prelungeste este avantajul pe care o tara ca Germania il are prin utilizarea unei monede mai slabe decat ar recomanda competitivitatea sa. Tocmai existenta tarilor din flancul sudic permite acest lucru, iar Germania nu are niciun interes sa se desparta de ele prea curand, incercand sa prelungeasca cat mai mult viata zonei euro. Asta pentru a pastra competitivitatea exporturilor sale.
Cu toate ca liderii europeni se poarta ca si cum ar fi primit un nou mandat de accelerare a integrarii, populatia ramane mai degraba precauta si pe alocuri chiar eurosceptica. Fortarea notei nu va ajuta, ba dimpotriva. “Obsedati de ideea unei integrari instantanee si totale, am omis sa observam ca oamenii obisnuiti ai Europei nu impartasesc entuziasmul nostru. Deziluzionati de marile viziuni ale viitorului, ei ne cer sa facem fata realitatii imediate mai bine decat am facut-o pana acum” spunea acelasi Donald Tusk. Iar aceste evaluari cred ca isi pastreaza in continuare valabilitatea.
Astfel de concluzii cred ca sunt extrem de importante pentru o tara ca Romania, care si-a facut un obicei ca la fiecare doi ani sa vina cu o noua tinta de aderare la zona euro. Dupa modelul european, si pentru decidentii romani aderarea la zona euro este perceputa ca un proiect politic in care decizia parlamentelor bate orice alte problema de substanta.
Si in cazul Romaniei aceasta este o mare eroare. Cu atat mai mare cu cat si diferentele intre ea si zona euro sunt mai mari. Exista un curent de opinie care spune: nici in UE nu eram pregatiti sa intram si am intrat, iar apoi am fost fortati sa convergem. Cred ca o abordare similara in cazul aderarii la zona euro omite doua lucruri esentiale.
In primul rand trebuie sa fii acceptat de comunitatea la care vrei sa aderi. Nici nu poate fi vorba de asa ceva dupa experienta Greciei, Portugaliei, Spaniei, tari salvate mai mult sau mai putin in extremis de la intrarea in incapacitate de plata. Membrii puternici ai zonei euro nu au niciun apetit pentru a accepta prematur o tara precum Romania, chiar si acum cand practic indeplineste criteriile de la Maastricht. De ce? Din motivul celei de a doua omisiuni care se face: diferenta substantiala de dezvoltare economica si impredictibilitatea politicilor interne.
Romania este o tara care, din punctul de vedere al productivitatii, al competitivitatii, se gaseste inca semnificativ sub media zonei euro, asa cum arata si studiul coordonat de domnul profesor Daianu. Deci prima sarcina pentru Romania este sa recupereze rapid decalajul de dezvoltare fata de zona euro printr-o crestere constant buna.
A doua sarcina, poate chiar si mai dificila decat recuperarea economica, este schimbarea mentalitatilor, a valorilor pe care le impartasim, a lipsei de rigoare cu care conducem economia si societatea.
Din acest motiv, cred ca, nu ar mai trebui sa abordam cu atata superficialitate si, pe alocuri, ipocrizie, aderarea Romaniei la zona euro. Pentru ca obiectivul Romaniei nu ar trebui sa fie aderarea la zona euro. El ar trebui sa fie modernizarea si dezvoltarea tarii, astfel incat apoi sa intram in zona euro atunci cand vom considera ca a sosit momentul potrivit.
Avem foarte mult de muncit la asta si daca ne apucam azi, vom fi foarte ocupati cel putin pentru urmatorii 8 ani.
Un weekend placut!
Aboneaza-te pentru a primi notificari cand noi articole sunt publicate